Mai mult ca sigur nu prea ştim nimic
Din tot întregul ce înseamnă viaţa,
Iscăm furtuni crezând că spargem ceaţa
Cu vorbe ce mai mult ne contrazic.
Mereu cităm şi credem că gândim
Minimalismul spus printr-o ruptură,
Ca s-arătăm c-avem şi o măsură,
Când pasul pe călcâi îl răsucim.
Punem dispreţ pe tot ce e greşit
Şi nu-l luăm drept cale de-nvăţare,
Sau doar, ca minim, simpla întâmplare,
Ivită la momentul potrivit.
Credinţei dăm un înţeles suprem,
Dar ne-arătăm ca fără de credinţă,
Stigmatizând conceptul de voinţă
Prin rugăciuni cu sensuri de blestem.
Ne-ntărâtăm când nu e cum vrem noi,
Porniţi fiind mereu de-a contrazice,
Pe cel ce îndrăzneşte să ridice
Ochii spre cer când e spălat de ploi.
Accentuăm mereu simplul cuvânt,
Neacceptând că motivarea e tardivă
Când lenea ne-o dorim meditativă
Şi creatoare de real avânt.
Suntem mereu grăbiţi, nerăbdători,
Ne-nchipuim că ştim ce va urma,
Că ştim cum toate se vor întâmpla,
Mergând pe calea dublelor erori.
Cam asta-i tot... ne lăudăm că ştim,
Chiar dacă viaţa noastră-i drept dovadă
Că amăgirii ne tot dăm ca pradă
Uitând să ne iubim şi să iubim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu