sâmbătă, 3 decembrie 2016

Tăină de dor

M-aş apuca să-ţi scriu... Tu nu mai ştii
Nimic din tot ce-nseamnă viaţa mea,
Şi-ţi ai motiv, în noapte să-ntârzii
Gândindu-de la vremuri ce-or urma.

Prin haos mi-a fost drumul ce m-a dus,
Prin valuri de nisipuri mişcătoare,
Spre culmi, ce unii spun că sunt prea sus,
Sau prin adâncuri mult înjositoare.

Ce-am căutat, în felul meu ştiam,
Lăsând în urmă gânduri de mărire,
Ştiut fiind că toamna bate-n geam
Ca să-mi şoptească vorbe de-amăgire.

Păşind pe praguri, am intrat în joc,
Trezit de vântul nopţii-ntunecate
Ca să învăţ că pot să ard în foc
De-mi am orgolii prea nemăsurate.

Şi-am mers mereu cât am avut de mers,
Sfidând principii ce-mi erau impuse,
Spre margine de lume, ori, invers,
Spre vremuri ce păreau deja apuse.

De multe ori credeam că-s rătăcit
Şi-naintarea-mi este o părere,
Dar întâmplarea nu m-a amăgit,
Dându-mi, prin oameni, semne şi repere.

Trăind, m-am definit acelaşi eu,
Căutător de drumuri spre lumină,
Şi-a fost să fiu, reper, la rândul meu,
Făuritor de nopţi cu lună plină.

În haosul atât de indecis,
Am înţeles să merg cu bună ştiinţă
Să îl accept ca dar, de mult, promis
Ca încercare-a mea întru credinţă.

De multe ori mi s-a părut ciudat
Că prea ştiam ce fi-va, ca urmare,
Dar m-am lăsat de vise îndrumat,
Înţelegând că n-am, altfel, scăpare.

Atâţia ani îi văd, prea clar, trecuţi,
Şi, foarte clar, văd zilele pierdute,
Când nu ştiam de ce, necunoscuţi,
Mă-ndrumă către lumi necunoscute.

M-aş apuca să-ţi scriu....E mult de scris...
Şi-mi este greu să tot vorbesc de mine,
Să-ţi spun că tu, deşi te-ai contrazis,
Ai vrut, şi vrei, tot mie-a-mi aparţine.

Sau, poate, nu-ţi mai scriu, recunoscând
Că tăinuiesc un mare dor de viaţă,
Şi m-am decis să-l las să-mi fie gând
Ca să îşi dea ideile pe faţă.

Trecutul e trecut, dar e prezent
În toate câte-s date să se-ntâmple
Ca să arate, clar şi elocvent,
Că, iarna doar, îmi pune alb pe tâmple.

vineri, 18 noiembrie 2016

Sunt tot mai multe, azi...

Sunt tot mai multe, azi, ce greu le spun,
Câteodată cred că-mi e chiar frică,
Deşi eu ştiu că lumea e prea mică,
Deşi nicicum, nicicui, nu mă supun.

Îmi vine greu să ştiu că am un gând
Care, tăcând, îmi dă, cam mult, de furcă,
Care, tăcând, în nerăbdări mă urcă,
Spunându-mi, că-mi trec viaţa, aşteptând.

În mine, tot tăcând, e un război
Pe care deznădejdea-l înteţeşte,
Şi doar speranţa parcă-l mai opreşte
De-a mă-ngropa sub valuri de noroi.

Privind la oameni greu mi-e să accept
Că-şi ţin şi ei cuvintele-n uitare,
Schimbării lor fiind în aşteptare,
Sperând că drumul, astfel, li-i mai drept.

Îşi vor temei, urgent şi radical,
Încorsetându-şi sufletul în minte,
Argumentând că mersul înainte
E mult mai natural când e banal.

Tăcere multă, multă-i peste tot,
Cuvintele sunt seci şi sunt puţine,
Eu, recunosc, să le rostesc nu-mi vine,
Doar caut neputinţei antidot.

Şi nu mă scuz, că eu, ca vremea, tac,
Ştiind că vine, totuşi, timpul de răscoală,
Când, în tăcere, traşi la socoteală
Fi-vor, cu toţii, cei ce se prefac.

duminică, 13 noiembrie 2016

Te-ntreb pe tine, Doamne...

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum va ajunge viaţa pe Pământ?
Când va mai fi măcar puţin mai bine?
Când va mai crede omul în cuvânt?

Trăind, ca om, nu văd nici o scăpare,
Nu văd decât un palid orizont,
Dar e-ntuneric mare, foarte mare,
Chiar căutarea-mi simt ca pe-un afront.

N-aud pe nimeni care să ia seama
Când sfaturi dă de nu-i un sfat greşit,
Sau doar pe faţă clar îşi dă arama,
Crezându-se în toate este iscusit.

Şi prea puţini sunt cititori de carte,
Dar înspre bârfe mulţi, din plin, grăbesc,
Iar dacă uneori merg prea departe,
Păsare n-au, spun chiar că e firesc.

Sub semn de evolute ipoteze
Mulţi caută prin mlaştini şi noroi,
Punând destine între paranteze
Şi chiar de sunt călăi, îşi spun eroi.

Viaţa, acum, îşi are motivare
Doar prin realul bun de numărat,
Sau prin poziţii care dau valoare
A ceea ce se scoate la mezat.

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum ne putem găsi un drum firesc?
Cum vom putea să ştim ce-i rău, ce-i bine?
Cum vom mai şti ce-i traiul omenesc?

marți, 8 noiembrie 2016

Omule...

Omule, de-ai vrea a înţelege,
Cât timp nu-ţi este încă dat să mori,
Că după fapte drumul ţi se-alege,
N-ai obosi tot adunând comori.

De n-ai să plângi că împilări prea mute
Pe-al vieţii drum ţi-i dat a întâlni,
Vedea-vei suferinţa ca virtute
Ce sufletul ţi-l poate mântui!

Omule, de-ai reuşi învinge,
Dorinţele ce ţi le ai în trup,
Dat îţi va fi să poţi pe mulţi convinge,
Că prea uşor, de Dumnezeu, se rup!

În trup, dorinţa, deseori şi minte,
Îndeamnă spre plăcerea de frumos,
Justificând alegeri prin cuvinte
Care ascund şi lipsa de folos.

Omule, de şti-vei în iubire
Şi în iertare viața a-ţi trăi,
Calea cea dreaptă înspre mântuire,
Din Ceruri, Domnul, ţi-o va netezi.

Că sunt ei răi sau buni, tu îi iubeşte,
Că doar așa putea-vei minţi trezi,
Şi ai să vezi iubirea cum topeşte
Gheţarii mari din jurul inimii.

Omule, de vei simţi că-n toate,
Pe Dumnezeu, ca-ndrumător, Îl chemi,
Orice vei face şti-vei că se poate
Şi de vrăjmaşi n-ai cum să te mai temi!

De nu vei vrea să-i fii tu împotrivă,
Oprindu-te la simple bănuieli,
Opri-vei şi pe alţii din derivă,
Redându-i dezrobirii din greşeli.

Omule, ţi-e dat numai o dată,
În trup această viaţă să trăieşti,
Nu fi nedrept, n-o face blestemată,
Că nu-i eşti tu stăpân, s-o pedepseşti.

Acasă, sus, în Cer, pe toţi ne-aşteaptă,
Tatăl Ceresc, cel fără de-nceput,
Ce îţi va da, prin judecată dreaptă
Răsplată pentru tot ce ai făcut!

luni, 24 octombrie 2016

Puținul de ne-mpărțit

Iubito, de-mpărţit avem puţine,
Câteva nopţi de vis şi amintiri,
Şi clipa, din simţiri, când ne-a fost bine,
Preludiul unei veşnice iubiri...

N-am adunat a lumii bogăţie,
Nici nu am pus pe ea prea mult accent,
Ţi-a fost de-ajuns ceea ce-ţi sunt eu ţie,
Şi mi-e-ndeajuns realul evident.

Mi-ai fost motiv de-a crede în speranţe,
Când chiar credeam că nu mai simt nimic
Redându-mă deplinei cutezanţe
De-a nu mai vrea să merg cu pasul mic.

Când tu, sau alţii, văd ca despărţire,
Firescul unui pas spre viitor,
Esenţa clipei trece-n amintire
Dând nopţii vis de fapte doritor.

N-avem nimic de împărţit, lumeşte,
Şi nici n-avem, cu nimeni, ce-mpărţi,
Poate de-aceea clipa ne uimeşte
Dorindu-şi a uita că va muri.

Şi-așa mereu ne-ntoarcem, prin dorinţă,
La cel mai pur imbold, primordial,
Când ne-am jurat trăirilor credinţă,
Necontestând firescul lor real.

Prin ce avem suntem eternitate,
Prin ce n-avem suntem nedespărţiţi,
Şi ne avem deplina libertate
De-a merge-n nemurire fericiţi.

duminică, 23 octombrie 2016

Motivație de fugă

Adun din fugă câteva cuvinte,
În mers grăbit aleg să ţi le spun,
Ca, într-un fel, să îţi aduc aminte
Că depărtării nu mă prea supun.

Prea mult nu stau, chiar de-aş avea motive,
Privirile-mi, cumva, te pot răni,
Iar vorbele de-s prea intempestive
Te drum de deznădejde pot fugi.

Din neştiuta-mi lume vin spre tine,
Şi-am să ajung la ceasul potrivit,
Când spune-vei că viaţa, din ruine,
Un orizont de vis ţi-a zămislit.

Venind din depărtare, din pornire,
Mulţi nume-mi dau de mare călător,
De simplu om, pierdut în rătăcire,
Sau chiar de nărăvit căutător.

Îţi spun câteva vorbe, nu prea multe,
Cu înţeles pe muchii de cuţit
Ca sufletu-ţi să poată să le-asculte
Dar tu să nici nu crezi că ţi-am vorbit.

Ca nevăzut mă vreau când eşti aproape
Chiar dacă ştiu că nu poţi să mă vezi,
Şi-ţi lași, ştrengar, o lacrimă să-ţi scape,
Simţind că-n stele au uitat să crezi.

Pe fugă sunt, dar vin spre tine-n fugă,
Şi am s-ajung când totul va fi clar,
Ca şi răspuns la îndelunga-ţi rugă
De-a fi, spre nemurire, dar din dar.

miercuri, 19 octombrie 2016

Leac fără tăcere

Vreme prea multă m-am lăsat tăcut
Şi m-aţi crezut că sunt cu ochii-n stele
Că nu prea văd că timpurile-s grele,
Că adevărul nu mi-i cunoscut.

Şi poate m-aţi crezut indiferent
La ceea ce în lume se petrece,
La timpul vieţii care grabnic trece
Într-un firesc absurd şi indecent.

E prea adevărat, am vrut să tac,
Ca să privesc mai mult, să văd mai multe,
Şi-am constatat că mulţi nu ştiu s-asculte,
Spunând că au la boala lumii leac.

Am pus oprelişti, gândului, mereu
În aşteptarea clipei viitoare
Ca nu cumva ceva, ce-i nou sub soare
Să n-aibă loc de chiar cuvântul meu.

Tăcut am stat prea mult şi am ajuns,
Să nu mai am tăcerii perspectivă,
Să văd că viaţa-i prea limitativă
Şi omu-și duce viaţa pe ascuns.

Iată, revin, chiar dacă n-aş fi vrut,
Punându-mi înţelesul la vedere,
Că-i adunat în anii de tăcere
Şi amprentat de lungul, greu, trecut.

Se vede clar că nu-i nimic mişcat,
Că nici un pas, în plus, nu-i spre mai bine,
Că tot decade lumea în ruine
Iar adevăru-i parcă renegat.

Văd tot mai mult pe om delăsător,
Ascultător prea mult la cel ce minte,
Şi prea naiv când marile cuvinte
Sunt spuse cu motiv răsunător.

Se duce lumea-n jos şi tot mai jos,
Absurditate-i tot mai tupeistă,
Speranţe... greu s-ar spune că există,
Şi parcă toate ies, mereu, pe dos.

Am tot tăcut, dar, gata, nu mai tac,
Mă dezrobesc de piedici şi măsură,
Că văd pe mulţi cu pumnul pus în gură,
Îmbolnăviţi de-o boală fără leac.

Chiar cei loviţi la rândul lor lovesc
Voindu-se aşa luaţi în seamă,
Fiindu-le de netăcere teamă,
Uitând că numai oamenii vorbesc.

joi, 13 octombrie 2016

Mândrire înspre amăgire

Mai mult ca sigur nu prea ştim nimic
Din tot întregul ce înseamnă viaţa,
Iscăm furtuni crezând că spargem ceaţa
Cu vorbe ce mai mult ne contrazic.

Mereu cităm şi credem că gândim
Minimalismul spus printr-o ruptură,
Ca s-arătăm c-avem şi o măsură,
Când pasul pe călcâi îl răsucim.

Punem dispreţ pe tot ce e greşit
Şi nu-l luăm drept cale de-nvăţare,
Sau doar, ca minim, simpla întâmplare,
Ivită la momentul potrivit.

Credinţei dăm un înţeles suprem,
Dar ne-arătăm ca fără de credinţă,
Stigmatizând conceptul de voinţă
Prin rugăciuni cu sensuri de blestem.

Ne-ntărâtăm când nu e cum vrem noi,
Porniţi fiind mereu de-a contrazice,
Pe cel ce îndrăzneşte să ridice
Ochii spre cer când e spălat de ploi.

Accentuăm mereu simplul cuvânt,
Neacceptând că motivarea e tardivă
Când lenea ne-o dorim meditativă
Şi creatoare de real avânt.

Suntem mereu grăbiţi, nerăbdători,
Ne-nchipuim că ştim ce va urma,
Că ştim cum toate se vor întâmpla,
Mergând pe calea dublelor erori.

Cam asta-i tot... ne lăudăm că ştim,
Chiar dacă viaţa noastră-i drept dovadă
Că amăgirii ne tot dăm ca pradă
Uitând să ne iubim şi să iubim.

sâmbătă, 1 octombrie 2016

De cândva, de acum...

Cândva, când nu ştiam că sunt gonit
Din calea intereselor meschine,
De bună voie m-am lăsat lovit
Crezând astfel că totul va fi bine.

M-am condamnat şi chiar m-am pus la zid,
Lăsându-mă, uitat, în decădere,
Şi-am reușit cu totul să mă-nchid,
Redus fiind, de mine, la tăcere.

Mi-am pus în spate greul cel mai mult
În aşteptarea zilei viitoare,
Deşi ştiam că de nimic n-ascult,
Speram să fiu exemplu-ntru schimbare.

Când mă luptam cu morile de vânt,
Tot căutând o rază de lumină,
Speranţelor dădeam mereu avânt,
Ştiind că alte vremuri pot să vină.

Şi am bătut pământu-n lung şi-n lat,
Puţin dormind, mereu pe apucate
Tot căutând să spun că-s vinovat,
Cu neputinţa de-a le şti pe toate.

Cândva... aşa a fost... şi am greşit...
Aşa m-am rupt de calea mea firească,
Făcându-mă să cred că m-am minţit
Când mă-ncredeam în viaţa omenească.

Şi greu mi-a fost, cum încă-mi este greu,
Să văd că unii adevăru-l schimbă,
Ba chiar fac jurăminte, spun mereu,
Că nu sunt cei ce vorba o tot plimbă.

Dar nu mai sunt, deloc, un visător
Ce vede viaţa doar principială,
Ce crede că mereu este dator
Pe sine să se pună la-ndoială.

Nici nu mai am motiv să fiu tăcut,
Şi să m-ascund de doruri şi dorinţe,
Şi nu-s prizonier unui trecut
În care s-au pierdut făgăduinţe.

Chiar dacă timp, prea mult, am irosit
Dând şanse celor ce vânează stele,
Las viaţa-n ritmul ei, nu sunt grăbit,
Îmi sunt stăpân doar gândurilor mele.

A fost cândva, un timp pe care-l ştiu,
Pe care nu am cum a-l mai uita,
Că, prin greşeli, am dus spre mai târziu
Clipa în care m-am putut schimba.

Azi nu mai cred că vorba-i legământ,
Şi nici în cel ce fapte mari promite,
În cel ce-şi pune aură de sfânt
Jurându-se că-i om fără ispite.

vineri, 30 septembrie 2016

Rugare de mulțumire

Oh, dragii mei, ce văd c-aveţi răbdare
Măcar un vers întreg să îl citiţi,
Am să vă rog, cu ultima-mi suflare,
Să vă doriţi, mereu, frumoşi să fiţi.

V-am dat tot ce-am avut, fără dorinţa
De-a şti că aţi primit ori n-aţi primit,
Fără-a dori să văd recunoştinţa,
Ca să mă simt pe podium ţintuit.

Direct v-am spus, cu simplele-mi cuvinte
Ce gânduri am, de ce îmi este dor,
Ştiind cumva c-aveţi şi voi în minte
Acelaşi adevăr, tulburător.

Un cântec de-am găsit că ceva spune
Şi către voi, degrabă, l-am trimis,
Din risipiri de gânduri să v-adune,
Ferindu-vă de pierderi în abis.

Din ceea ce vedeam, privind spre lume,
V-am arătat, şi-am spus şi gândul meu
Ca să lăsaţi simţirea să vă-ndrume,
Luându-l ca reper pe Dumnezeu.

Nimic n-am zis când întrebaţi de mine,
Nici cum arăt să ştiţi nu am lăsat,
Însă am vrut să ştiu că vă e bine,
Că viaţa vă trăiţi cu-adevărat.

Vă mulţumesc... Mi-e vorba cam săracă,
Dar dincolo de vorbe am un gând,
Ce nu va fi focut nicicând să tacă,
Fi-va mereu o candelă arzând.

joi, 29 septembrie 2016

Copii, firesc și nefiresc...

Încă mai sunt copii care citesc
Poveşti cu uriaşi, pitici şi zâne,
Şi sufletul în Ceruri şi-l doresc.
Şi, de-ar putea, acolo ar rămâne.

Încă mai sunt copii ce se trezesc
Dorindu-se împlinitori de vise,
Sperând că-n traiul lumii, omenesc,
Nu vor avea speranţe compromise.

Încă mai sunt copii care privesc
Spre zări îndepărtate şi senine
Şi sufletul cu vise şi-l hrănesc
Gata mereu fiind de-a face bine.

Încă mai sunt copii ce nu găsesc
De a-şi avea reper această lume
Şi, căutând, ajung şi rătăcesc
Fugind de adevărul spus pe nume.

Încă mai sunt copii care trăiesc
În orizontul clipelor frumoase,
Şi-n suflet, ca-n poveste, îşi doresc,
Trăirea unei vieţi armonioase.

Încă mai sunt copii ce se-ncălzesc
Voindu-şi drum deschis mereu, spre stele,
Fiind convinşi că zânele trăiesc
Şi se grăbesc a fi şi ei cu ele.

Încă mai sunt copii ce cresc firesc,
Şi nu se tem să spună ce-şi doresc...

joi, 22 septembrie 2016

Știutul încă neștiut

Spun unii că ştiu multe... N-am curaj
Acestor spuse să le dau crezare,
Că ochii-mi fug spre marea depărtare
Atraşi de-al neştiutului miraj.

Pe-al vieţii drum am mers... şi-am învăţat,
Privind la cele ce-s de om făcute,
Dar şi la mult mai mult cele nevrute
Ce multe căi de pierdere i-au dat.

M-am îngropat în îndoieli... N-am vrut
Să stau în pragul uşilor deschise...
Lăsându-mi întrebările permise,
Să vreau mai mult nicicând nu m-am temut.

Prin umbre n-am stat mult... Părea absurd
Să nu privesc spre soare ori spre stele,
Şi nevăzut să fiu şi eu de ele,
Să mă prefac a fi ori orb, ori surd.

Principii am negat... Mi-am demonstrat
Că falsul printr-un fals se înmulţeşte
Şi în final pe el se nimiceşte,
Nemaiştiind de unde a plecat.

Dovezi nu prea aveam... Însă credeam
Că nu-i nimic lăsat la întâmplare,
Şi zi de zi văzut e-acelaşi soare
Ce nicidecum nu e cu Luna neam.

Spun unii că ştiu multe... Nu-i aşa...
Cu mult mai multe nu îmi sunt ştiute,
Şi tot atâtea-mi sunt necunoscute,
Şi nu prea mai am timp de-a învaţa...

luni, 19 septembrie 2016

Puțina păsare

Am ajuns puţin să ne mai pese
De mai tot ce este doar simţit,
Doar găsim uşor cuvinte-alese
Să vorbim ce este de vorbit.

Orişicât ar fi de grea durerea
Celor ce în lacrimi şi-o trăiesc,
Ne şi dăm, degrabă, cu părerea
Că-i firesc tot ce-i puţin firesc.

Ne-arătăm surprinşi de întâmplare
Doar când e momentul să vorbim,
Că nu vrem, mişcaţi de-o încercare,
La dureri, cumva, părtaşi să fim.

Am ajuns puţin să ne mai pese
De orice se-ntâmplă lângă noi,
Doar găsim uşor cuvinte-alese
De-a putea da, cândva, înapoi.

Chiar şi când e clar că nu ştim multe,
De bun-simţ ne facem că nu ştim,
Căutăm pe cei ce vor s-asculte
Şi cei plini de sfat ne dovedim.

Nu mai ştim ce-nseamnă-ngăduinţa,
Cei ce plâng sunt puşi mereu la zid,
Lux sau laşitate-i suferinţa
Celor ce în gânduri nu se-nchid.

Am ajuns puţin să ne mai pese
De cam tot ce nu e chiar normal,
Doar găsim uşor cuvinte-alese,
Admiţând consensul trivial.

miercuri, 7 septembrie 2016

Între podium și siciru

Am luat tăcerea ca un fel de bine
Ce poate fi un bun al tuturor,
Şi am ajuns, aşa, să uit de mine,
Să mă transfer, cu totul, în decor.

La multa rătăcire am luat seama,
Dar n-am mai vrut să am ceva de zis,
Chiar şi atunci când lumea trăia teama
Că viaţa e firească doar în vis.

Am ars în mine dorul de dreptate
Sperând că derapaju-i temporar,
Că toţi vor şti să creadă-n libertate,
Uitând de lupte duse în zadar.

Sunt ani destui de când am pus tăcere
Şi m-am ascuns în jocuri prin cuvânt,
Voind să cred că cei ce au putere
Se vor gândi că omu-i cel mai sfânt.

În mine-am plâns, dar tot m-am dat de-o parte
Chiar dacă, să-nţeleg, n-aveam motiv
De ce democraţia-nseamnă moarte
Şi se impune-n mod ostentativ.

De multe ori am vrut să-mi am eu vina
Pentru acei ce mint din interes,
Sau definesc în fel şi chip lumina
Ca să se-ncreadă-n tot ce au ales.

Am tot tăcut dar văd c-am dat putere
Acelor ce m-au vrut mereu tăcut...
Mult am greşit... Prea multa mea tăcere
Doar m-a făcut pe mine parcă mut.

Orice va fi, accept orice ocară,
Accept să fiu prin mlaştină târât,
Cu-o floare nu se face primăvară,
Dar fără nici o floare-i prea urât.

Renunţ să tac, renunţ să stau departe,
Am să vorbesc şi am să spun ce ştiu,
Şi am să joc, de-acum, doar pe o carte,
Ca ea să-mi fie podium sau sicriu.

marți, 6 septembrie 2016

Credința prin lege

Credinţa noastră strămoşească moare,
Reperul ei îl simt deja furat,
Sub pază mare pus în închisoare
Ca să nu ştim cât este de curat.

O lege, după plac, ce se tot schimbă
Ne-arată tot mai buni de pedepsit,
De cumva nu vorbim aceeaşi limbă
Cu cei ce adevăru-l ţin dosit.

A da cu piatra e deja virtute
Pentru slujbaşii investiţi prin legi,
De nu-s crezute vrutele nevrute
Ori sunt priviţi ca oameni, nu ca regi.

Şi-au inventat, pompos, un fel de ştiinţă
Întru rostirea vorbei prin cântat
Ca să ne adâncească în conştiinţă
Ceea ce mint ca fiind adevărat.

Punând accent pe vorbele pioase
Ajung mereu la banii daţi ca dar,
Cu înţeles că ne aduc foloase
Dacă-i lăsăm ca jertfă la altar.

Nu prea mai ştiu poruncile străbune
Şi nu ţin cont de vechile scripturi,
Că pentru ei, cu totul, nu sunt bune,
Fiindcă-i arată altfel decât puri.

Gândul de om e tras mereu pe roată
Sau chiar strivit de-al vorbei tăvălug,
Ca frică să avem, ca altadată,
Să nu ajungem arşi, de vii, pe rug.

Prin legea lor, din vechea-nvăţătură,
În predici pun şi miere şi venin,
Uitând să-şi aibă logica măsură
Când spun că ei chiar au rol divin.

Chiar ritualul îl tot schimbă-n formă
După dorinţă ori după tipar,
Făcând şi din absurd o sfântă normă
De sensul lui având real habar.

La drumul mare ies, purtând sutană,
Ca nu cumva să nu ştim cine sunt,
Chiar că ei ştiu că-n mod vădit profană
Motivul crucii ca însemn prea-sfânt.

Postind, în faţa lumii se arată
Dumnezeirii mari prea-măritori,
Şi tot mereu cu faţa preschimbată,
Simţindu-se puţin nemuritori.

Şi s-a ajuns, la fel ca altă dată,
Să fim înconjuraţi de farisei,
Care acum ca preoţi ni se-arată,
Fiind, murdarilor bogaţi, lachei.

Cu rugăciuni din zori în miez de noapte
Câţiva mai sunt şi rar neîmpilaţi,
Împinşi mereu spre necurate fapte
Ori de nu fac, cu grabă-ndepărtaţi.

Lor li se ţine tot în socoteală,
Şi-s cercetaţi de ochi căutători,
Vânându-le şi minima greșeală
De-a fi, cu bunătate, vorbitori.

Li se impută multa vrednicie
De a-şi avea un trai, de om, normal
Şi-a crede într-o viaţă-n veșnicie
Şi nu în drumul crestelor de val.

Puţini sunt cei ce fără răutate
Mai ţin de lege şi mai sunt părinţi,
Numai prin munţi, prin mănăstiri uitate,
Trăiesc retraşi, la fel ca marii sfinţi.

Li-i haina veche şi pe-alocuri roasă
Fiind purtată ani, chiar zeci de ani,
Şi n-au înfăţişare arătoasă,
Dar au voinţa vechilor titani.

Doar ei mai ţin ca lumea să nu cadă
În iadul unei vieţi fără simţiri,
Rugându-l şi pe om să nu decadă
În deznădejdi, desfrâuri şi-nrobiri.

Şi numai ei sunt cei ce mai păstrează
Modelul de-a fi om şi nu prepus,
De a avea trăiri ce nu sfidează
Plecarea către Cer a lui Iisus.

joi, 1 septembrie 2016

Îndemn de mers

Să mergi pe drum, oriunde te va duce
Să nu te-ntorci chiar de-ai avea motiv,
El sieşi îşi va fi candva răscruce
Şi-atunci se va porni-n definitiv!

Când îşi apare-n cale o cărare,
Nu te-arunca spre ea să o urmezi,
Că poate fi, uşor, înşelătoare
Deschisă doar atât cât poţi să vezi.

Nu-i căuta, grăbind, o scurtătură
Chiar dacă e un drum bătătorit,
Şi dacă nu-i pe-a pasului măsură
Te poţi trezi că-n mlaştini e-nghiţit.

Să mergi mereu, spre mers să ai dorinţă,
Spre locuri noi, spre vremuri şi mai noi,
Că nu îţi ai nicicând îngăduinţă
De-a a-ţi gândi o cale spre-napoi.

De mult prea mult simţi drumul în urcare,
Te lasă lui, oricât ar fi de greu,
Şi lasă-ţi orice semn de întrebare
Ca nu cumva să uiţi de Dumnezeu.

Chiar dacă simţi că mergi în coborâre
Lasă-ţi privirea să se urce-n cer
Şi ţine-te de ea cu hotărâre
Ferindu-te de-al umbrelor mister.

Să mergi, să mergi, cât ziua e-n lumină,
Prin ploi, furtuni, prin arşiţă sau ger,
Ca să te ştii mereu fără de vină
Când peste praguri treci şi urci spre Cer.

marți, 23 august 2016

Măsura de teamă

Voi, cei de-acum, ce nu aveţi măsură,
Şi nu ne daţi răgaz să mai trăim,
Ne daţi modelul traiului în ură,
Dar vă doriţi mereu să vă iubim...

Tot ce-am avut ne-aţi luat, cu nepăsare,
Chiar şi de-al nopţii vis ne-aţi sărăcit,
Voindu-ne plecaţi în lumea mare
Pentru un trai mai bun şi mai cinstit.

Voi ne-aţi vândut şi glia şi credinţa,
Ca să uităm, de tot, ce neam am fost,
Minciuna şi hoţia vă e ştiinţa,
Prin care căutaţi s-aveți un rost.

Şi am plecat... Plecaţi fiind, ne doare
Că altul ni-i şi cerul şi pământul,
Plânsul şi râsul nu mai au culoare,
Stâlcite sunt, şi-aşa ni-i şi cuvântul.

Durerea a rămas să ne unească,
Trăind sortiţi de false declaraţii,
Ca alţii cu dispreţ să ne privească,
Vânduţi fiind pe multe generaţii.

Ne e durerea rană în conştiinţă,
Că prea ușor la lupta-am renunţat,
Că fraţii ne-am lăsat în umilinţă
Şi mult prea mult de viaţă am uitat.

Ne-am prins în jocul timpului din urmă
În care nu mai ştim ce căutăm,
Strângându-ne ca vitele-ntr-o turmă
Doar ca s-avem o pâine să mâncăm.

Ne dați speranţe, ne doriţi aproape,
Când norii par furtuni a prevesti,
Când valuri mari se poate să vă-ngroape,
Şi vă e teamă că puteţi pieri.

Acasă-n ţară gândul ne mai cheamă,
Sperând a ne întoarce într-o zi,
Sperând că vom trăi, fără de teamă
Ca să putem, în linişte, muri.

Dar orişicât, speranţa, ni-i de mare,
Temeri avem şi vom avea mereu,
Teamă ne e, că voi, la disperare,
O să ni-l vindeţi şi pe Dumnezeu...

duminică, 21 august 2016

Bocet pentru timpul vieții

Spun, de mult, că timpul vieţii moare,
Că doar lui şi-a mai rămas motiv
Şi trăieşte-n marea-nsingurare
Ce-l arată mai mereu pasiv.

Şi-a rămas în urmă, rătăceşte,
Căutând prin arşiţă, ori ploi,
Prea naiv, crezând că regăseşte,
Vadul revenirii printre noi.

Noi fugim, crezând că e mai bine,
Inventând măsuri peste măsuri,
Ca să ştim că totul ne-aparţine,
Prin esenţa marii anverguri.

Timpul vieţii moare şi, pe moarte,
E şi rostul nostru de-a trăi,
Că reperul lui spre mai departe
Nu-i legat de viaţa zi cu zi.

L-am lăsat ca pradă prea uşoară
Fricii de-a trăi ce ne e dat,
Tot voind, cumva, să nu ne doară,
Afundarea noastră în păcat.

Azi se-întâmplă multe, mult prea multe,
Când prea rar sau des şi mult prea des,
Hăituit de tragedii oculte,
Omul n-are cale de ales.

Dar, şi-așa îşi poate-avea dorinţa
De-a-nţelege totul pe deplin,
De a-şi regăsi în el credinţa
Şi a-şi merge drumul prin destin.

sâmbătă, 13 august 2016

Închipuiri parazitare

Viaţa de-acum devine parazită,
Cu mintea tot mai mult o-ntruchipăm,
De simţuri şi trăiri mereu uităm,
Pierzând-o între logic şi ispită.

Ne forfecăm principii şi devize,
Tot alergăm spre multul nicăieri
Şi ni-i cultura cumul de păreri
Zvonit instictuale analize.

Visăm iluzii inventând dileme,
Prinzându-ne în jocul lor banal
Care ni-l vrem a fi firesc, real,
Ca să uităm, datornici, de probleme.

Ne-nchipuim a fi, cu bune ştiinţe,
Mai mult decât suntem, cei mai corecţi,
Şi, pe de-asupra, excelenţi, perfecţi
Înnobilaţi de marile credinţe.

Căutători suntem şi vrem lumina
Ce prin dorinţe-o tot redefinim,
Ca să putem să învinovăţim
Pe cei nevinovaţi că poartă vina.

Găsim motive când n-avem motive
De-a ne mândri că suntem bravi eroi
Într-un prea cinic, fratricid, război,
Mimând un rol al grijii colective.

Parazităm... Nimic nu ne mai pasă,
Când noi nu suferim, totu-i firesc,
Încredinţaţi că tot ce e lumesc
Ne face viaţa bună şi frumoasă.

joi, 11 august 2016

Falsa caducitate

Puţină e lumina...
Şi plouă în neştire
Şi ploaia-i tot mai tristă
şi tristă-i viaţa noastră,
E cert că lumea-i altfel,
lipsită de iubire,
Nici Dunărea din cântec,
nu-i, cum s-a spus, albastră...

Tot mai săracă-i ţara
şi traiul tot mai greu
Şi chipul ei de-o vreme
în tot mai rău se schimbă,
Vândută-i şi-mpărţită,
mereu şi tot mereu,
Că mă şi mir că încă
vorbim aceeaşi limbă.

În satele câmpiei
nu prea mai sunt ţărani
Şi mulţi îşi vând pământul
striviţi de sărăcie
Prea prinşi de febra lumii,
ce-n goana după bani,
A cam uitat că munca
aduce bogăţie.

S-au pustiit cam toate,
şi toate s-au vândut,
Mormane de gunoaie
sunt marile uzine,
Speranţa de mai bine
e gândul absolut
Ce în trăirea vieţii
pe cei mai mulţi îi ţine.

Falsificând firescul,
normalu-i anormal
Cozi de topor bat toaca
ce cheamă la-nchinare,
Şi cei dintâi aleargă,
în mod paradoxal,
Bogaţii, cu dorinţa
renumelui mai mare.

Dezordinea e cruntă,
credinţa gând mărunt,
Cei tineri n-au repere
ci doar un gând de ducă,
Nici nu mai ştim strămoşii
ce-au fost, pe unde sunt,
Istoria-i uitată
şi, decretat, caducă.

luni, 8 august 2016

Idei fără temei

De-o vreme bună... azi îmi dau eu seama...
M-au copleşit prea multele idei...
Venind fără de veste au dat iama
Făcându-mă să cred că-şi au temei.

M-am prins în jocul lor uitând să-mi pese
Că viaţa mea mi-o las fără reper,
Sau că în jurul ei le las să ţese
Un orizont banal şi efemer.

Crezând în ele, am crezut că-i bine
Să pun orice altceva-n locul meu,
Şi că mai pot găsi, printre ruine,
Un vis ori gând, de-a pururi panaceu.

Mi-au dus şi gândul, nu mai ştiu pe unde,
Şi l-au lăsat pierdut de înţeles,
Dându-i motiv să-nveţe a-mi răspunde
Vădit absurd şi plin de interes.

Am şi uitat că, totuşi, timpul trece,
Iar drum nicicând nu-şi face şi-napoi,
Fără să aibă-n gând să şi disece
De ce decad dorinţele-n nevoi.

Mi-am luat model prea multa-ncurcătură
Al rostului ce abia era zvon
Ce nu-şi avea nici sens şi nici măsură
Dar se vroia speranţei etalon.

De-o vreme bună... mult prea multă vreme,
M-au compleşit, fără motiv idei,
Şi m-am trezit găsind mereu probleme,
Uitând să dau trăirilor temei...

joi, 4 august 2016

Vărsare de cer

De-o vreme-ncoace, cerul,
coboară pe pământ,
De-o vreme-ncoace,
norii, mereu aleargă-n vânt,
Şi curg, vărsând înaltul,
rupând orice zăgaz
De nu-i mai dă nici ierbii,
de înverzit, răgaz.

Dezlănţuite ape
se-adună de pe dealuri,
Săpând imense vaduri
cu mult prea joase maluri,
Şi-şi ies mereu din fire,
prea pline de noroi,
Făcându-ne să credem
în vremuri de apoi.

În urma lor rămâne
mai totul răvăşit,
Pământul, în băltire,
de toate sărăcit,
Ogoarele-şi pierd rodul,
şi rostul nu-şi găsesc,
Se crapă, arse-n soare,
sau se înţelenesc.

Chiar şi în miez de iarnă
se varsă ploi din cer,
Ducând înspre poveste
prea-mult temutul ger,
Şi-alunecă pământul
de ape-ngreunat,
Simţindu-se nesigur
şi dezrădăcinat.

Iar noi suntem ca frunza
ce-şi cere-al vieţii drept
Şi-încearcă prin furtună
să ţină, morţii, piept,
Privim înspre înalturi,
spre stele visători,
Sperând că nu mai plouă,
că norii-s trecători...

vineri, 29 iulie 2016

Motiv de fără rost

Dacă va fi, cândva, să nu mai pot,
În româneşte versul a mi-l scrie,
Prefer să-mi fie viaţa-n nebunie,
Şi-aşa să uit c-am renunţat la tot.

Asta declar, direct, şi nu confuz,
Cât încă pot să-mi spun, firesc, părerea,
Cât încă-n mâna mea îmi e puterea
De-a-mi fi doar eu motivul de refuz.

Că unii-mi cer să tac, să nu vorbesc,
Să uit de-ndemânări ori de ştiinţă,
De ceea ce-i real ori de conştiinţă,
Nu-i ceva nou, chiar dacă nu-i firesc.

Însă presimt că vremuri grele vin,
Că pumnii vor lovi fără măsură,
Când vor domni cei proşti şi roşi de ură,
Şi se va vrea vorbi tot mai puţin.

Abia vor fi să treacă nişte ani
Şi limba ne va fi de tot stricată
Golită de-nţeles şi-mbălsămată
Cu spusele inculţilor profani.

Şi ne va fi cuvântul rece, sec,
Spunând prea strict doar ce se vrea să spună,
Uitând, simţirii, aprig să propună
Un drum de fugă clară de eşec.

Şi-atunci va fi să nu mai aibă rost
A mai vorbi de vers, de poezie,
Că nimeni n-o să vrea mai mult să ştie
Şi nicidecum ce, în trecut, a fost.

marți, 19 iulie 2016

Matinala întâlnire

De nicăieri, din depărtări umbrite,
te simt venită împrejurul meu,
şi-mi ceri, direct, sau chiar pe ocolite,
să mă dezic de tot ce am fost eu.

Venită eşti fără să-mi dai de ştire,
şi ai tupeu să-mi spui că-s vinovat...
Poate chiar vrei să vezi că-mi ies din fire...
Dar n-ai să poţi... sunt mult prea ocupat...

E prea devreme! Încă am, în viaţă,
atât de multe treburi de făcut...
Tu vrei acum, la ceas de dimineaţă,
să te urmez crezându-mă pierdut?

Ai vrea să-ți spun că eu, cu bună ştiinţă,
ceea ce-mi spui să fac, chiar am să fac,
şi arătându-ţi, clar, recunoştiinţă,
cuvântul ţi-l respect şi-ţi fac pe plac?

Îmi spui mereu de clipe numărate,
cafeaua mă zoreşti să o termin,
că-i vremea să-nţeleg că nu se poate
al vieţii să mă laşi chiar clandestin...

Nici eu n-am timp să mă-ngrijesc de mine,
ca să te-ascult din el am şi pierdut...
Şi, n-am ce-ţi face dacă nu-ți convine,
însă, ştii bine, nu mi-eşti de temut...

Resimt dureri şi văd a vieţii luptă,
şi mă întreb de ce şi cum rezist,
când văd că şi speranţa-mi e coruptă,
sunt mânios şi, uneori, prea trist...

Tu ce ai vrea să fac? Să fug, de mine?
Să fug din viaţa mea, să-ţi fac pe plac?
Oricât mi-ai spune tu că-mi va fi bine
doar sufletu-mi va şti să-mi fie leac.

Nu mă convingi... Nu merg cu tine-n moarte,
Eu am un drum mai lung... Spre mai departe!

luni, 13 iunie 2016

Repetare-n rătăcire

Te-ai rătăcit, iubito, încă-odată,
Crezând că faci un pas hotărâtor,
Că timpu-ţi e deja prea mult dator
Şi calea cea mai dreaptă ţi se-arată.

Cauţi, prin fapte, vreme de-ndrăzneală,
Sperând într-un mereu gândit firesc
Dar nu te-ntrebi ce umbre te opresc
De-ajungi tot cu minciuna la-nvoială...

Înţelegându-ţi graba, mult prea mare,
Nu te întreb cât crezi că ai de mers,
Nici unde crezi că totu-i pe invers
Şi viaţa-i doar huzur şi sărbătoare...

Te-arăţi zâmbind crezând că îți e bine,
Crezând că paşii-ţi merg pe drumul drept,
Dar încă-mi spui o vreme să te-aştept
Că-ți este dor de mine şi te tine.

Şi te tot pierzi în vorbe, mult prea multe
Ca explicând să-ţi spui că ai curaj
Să faci real acest banal miraj
Îndestulat cu împăcări oculte.

Simţindu-te că vrei să-ţi dau crezare
Privirile mi-arunc spre nicăieri
Ca să-nţelegi că-i nefiresc să-mi ceri
Să fiu girantul unei stări bizare.

Cauţi iertare unor vorbe spuse,
Ce-n tine, noaptea, le auzi plângând,
Şi-n zorii zilei le găseşti în gând,
Avându-şi dreptul de-a nu-ţi fi supuse.

Te-ai rătăcit, iubito... Rătăcirea
Îţi este plata unor vechi greşeli
Prea mult ascunse... Însă iar te-nşeli,
De nu-ţi accepţi destinul şi menirea...

luni, 6 iunie 2016

Auziri de nerostiri

Aud, fără să vreau, cuvinte spuse
De mult mai multe ori, numai în gând,
Cu înţelesuri grabnic presupuse,
Ce dau crezare focului arzând.

Şi le-nțeleg, cu lux de amănunte,
Cu tot întregul lor, pătrunzător,
Cu vrerea ce le e, mereu să-nfrunte
Cam tot ce vrerii li-i distrugător.

Chiar sigur sunt, oricât n-am o dovadă,
Că drumu-i dat de-ndemnul unui pas
Ce-şi cade, mai tot timpul, sieşi pradă,
Când timpului în urmă-i e rămas.

Aud, fără să vreau, ce nu se spune,
Aud cuvântul încă nerostit,
Când încă e o simplă noţiune
În patima gândirii înzidit.

Motiv îmi caut, fără să am teamă,
De-a mă-nvăța să fiu, cumva, pasiv,
Să nu mai vreau să le şi iau în seamă,
Gândind în felul lor ultimativ.

Dar chiar lăsând pe toate la o parte,
Nu pot lasa cuvântul fără sens,
Nu pot să îmi impun a sta departe,
Doar ca să cred că toate-s în consens.

sâmbătă, 4 iunie 2016

Graba spre treabă

Noi nu mai ştim ce ne mai este viaţa...
Sfidând-ne, ca oameni, prin voinţă,
Ne războim cu propria conştinţă,
Crezând că tot un fel de rouă-i ceaţa.

Trăim după reţete şi tipare
Luând modele laude deşarte,
Venite de aproape ori departe,
Cu gânduri spre lumini înălţătoare.

Facem ce facem, dăm mereu cu piatra,
Şi tâlhărim naivi, la ceas de seară,
Dăm foc la lumânările de ceară,
Uitând că focului i-e dragă vatra.

Ne căutăm cuvintele frumoase
Chiar dacă adevărul ştim că moare,
Esenţa lui tocmai pe noi ne doare,
Că dă fiori cum dă şi frigu-n oase.

Şi judecăm cu propria măsură
Găsindu-ne loviți de nedreptate,
Nevinovaţi, mereu împinşi din spate,
Invidiaţi, priviţi de toți cu ură.

Vorbim, cu mult elan, despre credinţă,
Dar omului nu-i dăm nici o valoare,
Chiar dacă ştim că prea uşor se moare,
Că omul drept se zbate-n suferinţă.

Ne închinăm, în treacăt, la icoane,
Cu semnul unei cruci schimonosite,
Simţind, prin înţelesuri măsluite,
Că toţi, nu însă noi, au numai toane.

Nu vrem să ştim... Suntem mereu în grabă,
Neliniştii îi dăm mereu târcoale,
Ne înrobim plăcerilor carnale,
Şi asta-i tot... Avem, în rest, doar treabă...

vineri, 3 iunie 2016

Din tăcerea căutării...

În tăcerea-mi nevăzută
caut, caut şi tot caut,
Uneori fără de teamă,
alteori sfios, precaut,
Adevărul unor fapte,
sensul simplului cuvânt,
Taine întru forma vieţii
din Ceruri, de pe Pământ...

Despre îngeri... ştiu, se spune,
ei iubesc... şi doar atât,
Nu fac ei lege iubirii,
cine merită şi cât...
Merg mereu până la capăt,
pentru oameni chiar decad,
Ei îi vor pe om în Ceruri
chiar dacă merg ei în Iad.

Oamenii, pierduţi în patimi,
o trăiesc în mod bizar,
Pun mereu un mare "dacă"
pe-al motivului cântar,
Minţii-i dau puteri divine
şi-i dau dreptul la simţiri
Hotărând, prin avantaje,
felul marilor iubiri.

Mă întreb, trăind tăcerea,
dacă pot gândi altfel?
Dacă, acceptând tiparul,
aş putea simţi la fel?
Dacă viaţa e un calcul
matematic, absolut?
Dacă toate sunt fidele
unui cunoscut trecut?

Eu, privesc spre omul simplu,
care stă în îngenuncheat,
Nu doar când, prin neputinţe,
simte că s-a tulburat,
Cel ce fluturi ţine-n palmă
şi-i lasă liberi, în zbor,
Nevoind a-şi lua păcatul
unui tainic, mic, omor.

Nu fac judecăţi de formă,
nici de sens şi nici de rost,
Chiar de văd că toate-s altfel,
doar puţine-s cum au fost,
Doar mai vreau să am dorinţa
de-a uita să fiu bizar,
De-a nu tot privi pământul
şi-al avea ca avatar.

În tăcerea mea prea multă
multe, ştiu, nu ţi-am mai spus,
Tu însă mă vezi, iubito,
că-mi ridic privirea-n sus...
Din întreaga-mi căutare
cam atât e ce-am găsit...
Multe-mi sunt necunoscute...
dar sunt mult prea obosit...

joi, 19 mai 2016

Aproape imposibila-nvoială

Cu lumea greu mai cad la învoială
Nu prea mai simt ceva ca bun comun,
Reperele-mi sunt puse la-ndoială
Şi altele, mereu, mi se impun.

Nu mă-nţeleg, de multe ori, pe mine,
Când îmi impun să fiu mai concesiv,
Şi să gândesc că totuşi e mai bine
Să fac tăcerii drum intempestiv.

Departele îl văd tot mai departe,
Şi adevărul spus doar prin ocol,
Sau evocat succint în câte-o carte
Când cei fără control se dau de gol.

Nu îmi găsesc, deloc, chiar vagi motive
De-a fi, cu orice faptă, indulgent,
De-a accepta, minţind, superlative
Ce dau menirii rost adiacent.

Prea vechi idei, de mulţi, de mult uitate,
Le am, le ţin, şi încă mi le-asum,
Chiar şi atunci când mulţi vor să-mi arate
Că prea puţini mai merg pe-acelaşi drum.

Nu pot să-nvăţ a deturna destine,
De-a face orice faptă cum vreau eu,
De-a spune eu ce-i rău şi ce e bine,
Uitând că toţi avem un Dumnezeu...

duminică, 15 mai 2016

Înțelegeri și idei...

Când ai ceva de spus nu aştepta,
Doar tu încapi, firesc, în mintea ta,
Dar nu te istovi cu vorba goală,
Ci doar risipei cere-i socoteala...

Părerea spune-o, nu te înfrâna,
Dar n-o impune, nu te încorda,
La rândul tău la alţii ia aminte,
Ca frică să nu-ţi fie de cuvinte!

Răspuns la întrebări, de n-ai, nu da,
Tăcând cu mult mai multe vei afla,
Oricine poate, multe, presupune,
Însă incert e tot ceea ce spune!

Iar de-ai plecat la drum nu căuta
Cale ascunsă ca să-l poţi scurta,
Din mult dorita vrere de grăbire
Te poţi trezi pierdut în rătăcire.

Greşeli de vezi, doreşte-ţi a-nvăţa,
Şi nu le face, nu te încerca,
Iar când ştii multe, nu te mai reţine,
Nu-s de folos ştiute doar de tine.

Păzeşte-te de gând, nu-l asculta
Când simţi că vrea mai mult a te-ntrista,
Că şi durerea poate fi ispită
Când viaţa nu ţi-o vezi ca împlinită.

Fereşte-te, pe om, a-l judeca,
Poţi face chiar şi tu o faptă-a sa,
Dar fapta n-o lăsa ca nevăzută,
De-o înţelegi cu mult mai mult te-ajută.

De ai ceva de spus, nu aştepta,
Părerea spune-o, nu te înfrâna,
Răspuns la întrebări, de n-ai, nu da
Greşeli de vezi, doreşte-ţi a-nvăţa,
Păzeşte-te de gând, nu-l asculta
Fereşte-te, pe om, a-l judeca...

miercuri, 4 mai 2016

Pânda ca veghe

Când dormi văd frumuseţea că ţi-e treazǎ,
Şi-ţi luminează chipul între perne...
Îţi stau aproape armonii eterne,
Ce-n vise, ca trăiri, se conturează.

Stau în tăcerea mea, contemplativă,
Şi te privesc în somnu-ţi plin de pace,
Simţind dorinţa care se complace
A-mi fi, nemotivată, împotrivă.

Pornirile-mi, fireşte, stau la pândă,
Privindu-te cu lux de amănunte...
Uitând de tâmplele-mi deja cărunte,
Pe jar îmi e simţirea... şi crescândă.

În albul pur al patului tău moale,
Ca-ntr-un ocean cu valuri unduite,
De visul nopţii bine rânduite,
Văd coapsele, în întregime, goale.

Tăcerea-mi dă prilej de-a-mi spune-faţă
Că-mi amintesc mereu de prima noapte
În care ne-am vorbit mai mult în şoapte,
Despre întâia zi din noua viaţă.

Când dormi eşti mai frumoasǎ decât treazǎ,
Eşti îngerul speranţelor eterne,
Nuanţa sentimentelor materne
Ce încă lumea, vie, o păstrează.

luni, 2 mai 2016

Nicicum de stai departe

Eşti aşa, departe... Eşti departe...
Paşi enormi ne-ar trebui acum,
Ca, trecând de tot ce ne desparte,
Să îţi ai al regăsirii drum.

Te privesc din marea-ndepărtare,
Ape-nvălurite-s între noi,
Şi te văd luptând cu disperare,
Şi te văd cu sufletu-n nevoi.

Şi-mi dai veşti uitând de amănunte,
Dar mă-ntrebi ce vremuri vor veni,
Că, fugind prin întâmplări mărunte,
Nu mai ştii ce-nseamnă a trăi.

Amintiri, în vise, te întreabă
Despre clipe fără de-nţeles
Care, prea dosite-n mare grabă,
Încă-ţi spun că drumu-i bine-ales.

Te întrebi şi tu, de-i cu putinţă
Să înveţi, altfel, să spui pe "nu",
Când te laşi, cu mare-ngăduinţă
Celor ce te vor să nu fii tu.

Eşti aşa, departe... Eşti departe...
Văd un drum de-aducere-napoi,
Şansa de-a re-ncepe-a vieţii carte,
Într-un miez de noapte, prin noi doi.

Mai apoi, va fi, firesc, să fie,
Altceva, altfel decât trăieşti,
Timp de adevăr, de armonie,
Timp al rostuirii omeneşti.

sâmbătă, 30 aprilie 2016

Prematura fugă

Încă mai văd că fugi în altă lume,
Şi-ţi spui ca e mai bine să fii sus,
Dar n-ai curaj dorinţei să dai nume
Nici să îmi spui ce simţi că ai de spus.

Paşii-i aud când vii să vezi ce semne
Din trecerea-mi, pe drumuri, au rămas,
Şi te întrebi ce vis o să mă-ndemne
Să nu mai stau, în viaţa mea, retras.

Umbra te-arată, stând, în aşteptare,
Constrânsă de tabu-ul unanim,
Visând, în formă pur întâmplătoare,
Firescul ce ni-i dat să-l rostuim.

În visul tău, mereu îmi spui pe nume,
Gestul dorinţei mai mereu îl vrei,
Iar când încalc lumeştile cutume,
În rostul vieţii îi găseşti temei.

Din lumea ta, o ultimă-ndoială
Îţi stă în umbră şi te vrea tăcând,
Şi încă îţi mai cere socoteală
Pentru-ndrăzneala ce răzbate-n gând.

Dar eşti aproape, vii mereu aproape,
Gândul se-arată tot mai hotărât,
Şi-ncearcă de-ncordare să te scape,
Şi de al vieţii plâns posomorât.

Încă mai ştii că fugi în altă lume,
Crezând că doar acolo poţi fi sus,
Deşi de-acolo-n taină vii, anume,
Să mă convingi că-n drepturi m-ai repus.

Aud şi văd, pot multe înţelege,
Şi am răbdare clipa s-o aştept,
Cea-n care viaţa pentru noi alege,
Tot cei mai bun, mai necesar, mai drept.

Şi-atunci vor fi dorinţele supuse
De faptele ce-n grabă vor urzi
Să împlinească gânduri mult nespuse
De câte ori voinţă ne vom fi.

marți, 23 februarie 2016

Măsura ca timp

Timpul lumii noastre e măsura
Gândului cu rost făptuitor,
Modelat de noi şi-ncărcătura
A mai tot ce nu-i folositor.

I s-a dat un sens şi o menire
De a ţine vieţii socoteli,
Când, din mult prea multă amăgire,
Ea e doar un şir de îndoieli.

Şi s-a spus că timpul e o lege
Totodată şi judecător,
Care altă cale nu alege
Şi condamnă nepărtinitor...

Omul, mai mereu fără credinţă,
Cu destinul când nu s-a-mpăcat,
L-a găsit a fi cu rea-voinţă
Dar mereu pe el a pariat.

Pierderea, de-a luat-o cumva-n seamă,
A privit-o numărând pe ceas,
Ca să uite mult mai marea teamă
De-a se şti în urma lui rămas.

Din orgoliu mare, din mândrie,
Căutând absurdului motiv,
S-a trezit cuprins de isterie
Preferând consensul relativ.

Astfel omul spune că trăieşte
Ani ce sunt un atribut banal,
Hotărând că timpul defineşte
Viaţa, tuturor, în mod real.

Refuzând contrare argumente
Ce-i arată drumu-i prea greşit,
Pune-n loc iluzii pertinente,
Ca să-şi aibă moartea just sfârşit.

luni, 22 februarie 2016

Vindecare prin prețuri

Poveşti, poveşti, şi tot poveşti mereu...
Mulţi au soluții binefăcătoare...
Mulţi ştiu metode tămăduitoare...
Mulţi cred că sunt aleşi de Dumnezeu...

Trăim o vreme grea, înşelătoare,
O vreme-nvăluită în confuzii,
În care ni se vând mereu iluzii
La preţuri de import, usturătoare.

Aflăm de toate, ni se pun pe tavă,
Cu explicaţii, printre-nvăluriri,
Modelele divinelor iubiri,
Şi picături suave de otravă.

Mereu poveşti, şi tot mereu poveşti...
Şi tot mai mulţi învaţă să trateze...
Prin diplome vor mulţi să eclipseze...
Iar alţii sunt deja trimişi cereşti...

Dorinţa de-a-nţelege-i dispărută,
Exemplu e un tot definitoriu,
Excepţia e dusă în notoriu
Ca şi mândria-n formă absolută.

Cunoaşterea-i motiv de preț mai mare,
Învăluind destinul în mister,
Care, trecând de ţări, peste hotare,
Este normal ca fiind venit din cer.

Şi tot poveşti, mereu alte poveşti...
În alte vieţi, unii aveau blazoane...
Unii deja sunt feţe din icoane...
Prin însăşi ei, din ceruri ne-aduc veşti...

În teorii cu formă extensivă
Se nuanţează sensul divergenţei,
Ca limită concretă-a coerenţei
Aflată-n terapie intensivă.

Se vinde harul, chiar se pune-n carte,
Echivalat în grade şi în preţ,
Ce-i fără preţ decade în dispreţ,
Cu şanse mici de-a merge mai departe.

Poveşti, poveşti, şi tot poveşti mereu...
Nimeni nu pune degetul pe rană...
Bolnavă-i şi condiția umană,
Ca şi credinţa într-un Dumnezeu.

miercuri, 17 februarie 2016

Complicații denominate

Priveam la tine azi... N-aveam ce zice...
Vedeam ceva, departe,-n viitor,
Realităţi ce fi-vor să complice
Firescul unui drum împlinitor...

Tu crezi în viaţă, parte eşti din viaţă,
Şi nu-ţi ai gând de-a te împotrivi,
Că, în lumina copcilor de gheaţă,
Raze de soare cauţi a privi.

Dar nori-s peste tot, ca mărginire
Adăugând trăirii fals contur,
Denominând a tainei rostuire
Ca şi amprentă-a clarului obscur.

Chiar când vei face paşi spre înainte
Se vor ivi furtuni de peste tot
Învolburând cuvintele în minte,
Evolutive-n forme de complot.

Şi cerul, într-a umbrelor scânteie,
Devoalând puţin-firescul clar,
Va releva destinul de femeie
Redus mereu la simplul singular.

Ceea ce-i scris, e scris şi nu se schimbă,
Că adevărul nu e schimbător,
Şi înţelesul lui, în orice limbă,
E rupt de conjunctură şi decor.

Priveam la tine azi... N-aveam cuvinte,
Din viitor priveam prin amintiri,
Ştiam că ai o viaţă înainte
Dar prea puţin bogată în trăiri...

marți, 16 februarie 2016

Remodelarea prin efect

Tăceri prea multe ştiu c-am adunat,
Luptând cu mine şi cu viața mea,
M-am tot lovit de-"a vrea" şi "a putea",
Şi de trăiri, cumva, am cam uitat.

Am dat cu zarul... n-am voit un număr,
Ci doar să văd de ştie ce-mi arată,
De-ncepe-a povesti... "a fost odată",
Sau, în dispreţ, priveşte peste umăr...

De multe ori am căutat un drum,
Bătătorind cărări întortocheate
Şi-n deznădejde mi-am făcut păcate
De care mi-amintesc de-abia acum.

Nu am uitat că datu-mi să vorbesc
E parte din întregul ce mi-i firea,
Dar nici că-mi sunt dator cu amintirea
Tristeţilor ce nu mă ocolesc.

Şi astfel, negăsindu-mi clar motiv,
De-a obosi cuvintele degeaba,
Am învăţat să ştiu cum stau cu treaba,
Pledând pentru consensul sugestiv.

Multe cuvinte prea puţine spun,
Dacă în suflet nu-i decât durere...
Vorba reduce simţul la tăcere,
Şi-apoi letargic, trece în imun.

Tocmai de-aceea, fiindu-mi eu subiect,
Şi neavând îndemn spre măsluire,
Mă las a fi ştiut ca amintire,
Remodelat de-al timpului efect.

luni, 15 februarie 2016

Vestire și prevestire

Iubindu-te, ţi-am spus, de multă vreme,
Ce drum se vede, clar, în viaţa ta,
Ce mari ispite nu vor pregeta
Spre pierderi de-nţelesuri să te cheme.

Dorindu-te pe drum de împlinire,
Firesc, ţi-ai spus că nu va fi aşa,
Că vei putea-n destin ceva schimba,
Prin stăruinţă spre desăvârşire.

Prin fapte mici şi întâmplări concrete
Abstractul în esenţe se-ascundea,
Şi-n taină ocolişuri căuta
Finalitatea fără de regrete.

Şi, cum ţi-am spus, simţind a vieţii carte,
Căzând, din deznădejde vei urca,
Dacă vei vrea a nu te înşela,
Spre lumea-n care viaţa-i fără moarte.

Dar încă ai de praguri a mai trece,
De-a nu privi în urmă a-nvăţa,
De-a nu greşi voind a răzbuna
Pe cei ce fac beţii cu apă rece.

Mai ierţi o dată, doar încă o dată,
Crezând că vremuri se vor schimba,
Dar întâmplarea tot va aşeza
Drumul pe calea lui, necenzurată.

În mod firesc, ca-n vorba ce-a fost zisă,
De care n-ai prea vrut a asculta,
Când toate-acestea se vor întâmpla,
Lăsa-vei poarta vieţii larg deschisă.

Iubindu-te, mai multe îţi voi spune,
Când nopţile prin fapte vom scurta...
Şi pierderea de timp ţi-o vei ierta,
Mergându-ţi drumul cu înţelepciune!

duminică, 14 februarie 2016

Ploia, simplul motiv

A mai trecut o zi... Se lasă seara,
Până şi stâlpul porţii-i supărat,
Stând toată ziua-n ploaie, nemişcat,
Nimic nu vrea... Vrea doar să vină vara...

Nici el, nici noaptea nu se prea împacă,
Să vadă că, de-o vreme, nu mai eşti,
Nici doar s-aștepte de la alţii veşti,
Uzând mereu de "poate" şi de "dacă".

Pe dealuri iarba nouă tot ezită
Să se aştearnă drumului covor,
De paşii tăi şi ei îi este dor,
Riscând să se usuce ne-nverzită.

Şi apa stă, şi seacă în izvoare,
Sau caută un drum pe sub pământ,
Dându-mi speranţa unui simţământ
Înnobilat de-o lacrimă de soare.

Gându-mi aleargă peste munţi şi ape,
N-am cum, prin vrere, pasul să-i opresc,
Văd stelele lumina că-şi grăbesc,
Şi-ți cer şi eu venirea-ţi mai aproape.

Şi-ţi spun că-i vremea să te-ntorci acasă,
Că-n lipsa ta aproape toate mor,
Uitând, în timp, care e rostul lor,
De-atâta aşteptare ce le-apasă.

A mai trecut o zi... Şi încă plouă,
Şi noaptea cade... Cerul nopţii-i trist,
Doar timpul se păstrează optimist
Văzând în ploi a dimineţii rouă...

vineri, 29 ianuarie 2016

Motivul de tăcere

Taci, ţi-aş spune, taci! şi te ascultă,
Lasă-ţi gândul nemijlocitor,
Chiar când simţi că inima-ţi exultă
S-ar putea să simţi al vieţii dor.

Nu-ţi grăbi cuvântul în vorbire
Lasă-i timp de-a se rosti curat,
Şi păstrează-l clar în amintire
Ca să ştii de cumva ţi-i schimbat.

Fii cu ponderare-n judecată,
Fiindcă-o faci după modelul tău,
Însă n-ai să ştii, mai niciodată,
Dacă, ce e rău, e-n toate rău.

Taci, ţi-aş spune, taci! şi ia aminte
La ceea ce spun cei ce-ţi vorbesc,
Ca să înţelegi, nu doar cuvinte,
Ci şi sensuri care le-ntregesc.

Nu porni a crede ce-ţi e vrerea,
Doar de dragul propriei mândrii,
Nu da sfaturi, spune-ţi doar părerea,
Ca să-nveţi mai multe decât ştii.

Stai încă o clipă-n cumpănire
Când ţi-ai vrea să spui destul c-ai stat,
Şi priveşte totul cu iubire
Ca să n-ai nimic de regretat.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Tineri de ieri, tineri de mâine

Ieri, cei tineri, viaţa ne-o croiam,
Încercând să ştim dacă se poate
Să-nvăţăm, principial, din toate,
Să fugim de efemeritate,
Căutând să construim palate,
Vieţii să-i dăm sens tot căutam.

Azi, cei tineri, viaţa şi-o cerşesc...
Înrobiţi de gânduri desfrânate,
Şi-ndemnaţi la fapte deșănţate,
Voitori a creade că se poate
A-nvăţa câte puţin din toate,
Şi-a glumi cu rostul omenesc.

Azi, cei tineri ieri, tot năzuim
Că se poate învăţa din toate,
Că celui ce vrea orice se poate,
Dar o desfrânată libertate
Lasă chiar destine mutilate,
Într-un aparent firesc sublim.

Cei azi tineri, mâine vor trăi
Hăituiţi de marginalitate,
O matură irealitate,
Sigur cât îi va lăsa un "poate"
Pus în faţă, mai mereu, la toate,
Încercând cumva a vieţui.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Mai nou, cuminte...

Constat și eu că m-am cam cuminţit,
Nu mai aştept trezirea dimineaţa,
Nu mai încerc priviri care sparg gheaţa,
Şi mă gândesc, la toate, potolit.

Ziua de ieri deja e un trecut
Ce îşi aşterne pat în amintire,
Ceea ce-i azi îmi este o pornire
Spre mâine... altă zi cu-n început.

Iluzii vin, în trecere mereu,
Şi semne-mi fac, la fel ca altădată,
Dar calea lor îmi pare demodată,
Ajunsă, prea târziu la apogeu.

Mult răbdător, am învăţat să tac
Şi să ascult ce mulţi nu vor s-asculte,
Răspund mai rar şi nu-n cuvinte multe,
Nici firu-n patru nu îl mai desfac.

M-am şi surprins, ca act doveditor
Că pacea nu-i motiv de războială,
Când am căzut cu mine la-nvoială
Spre a uita că nu am timp să mor.

Trecutul cândva nu-mi spunea nimic,
Găseam în el o mare provocare,
Azi îl găsesc răspuns, nu întrebare,
Şi nu mai am motiv să-l contrazic.

Încă mai am năravuri... mă trezesc
Că le întreb: ce rosturi expresive
Găsesc la mine de le dau motive
De-a mă-nsoţi mereu când le doresc?

De-atâtea constatări am şi uitat,
Cum mai eram când nu eram cuminte,
Ştiu doar că, totuşi, am mereu în minte
A nu-mi lăsa destinul amputat.

marți, 19 ianuarie 2016

Argumente de real

Nu ţi-am vorbit de mult, nici nu ţi-am scris,
Te văd gândind că am uitat de tine,
Îţi spui că e firesc, fiindu-mi bine,
Că te-am minţit prin toate ce le-am zis...

N-ai cum să ştii cât timp nimic nu spun,
Găsindu-mi motivaţii de tăcere,
Uitând de viaţa ce, firesc, îşi cere
Clipa ce-i face rostul oportun.

Tu-mi vezi tăcerea şi îi dai un sens,
După fireasca vieţii-nvăţătură,
Punându-i calapod de conjunctură,
Mărunt, firav, normal sau chiar imens...

Dar eu mă ştiu... şi n-am uitat ce-am zis,
Şi-n miez de noapte, când vorbesc cu mine,
În minte-mi vin doar amintiri cu tine,
Şi-adorm, mergând alături şi în vis.

Din întâmplări ce spunem că au fost,
Prin minte multe pleacă-n rătăcire...
Dar n-am uitat a faptelor trăire,
Şi-n trecerea de timp firescul rost...

Mi-e grea putinţă gândul să-l mai scriu,
Tot încercând să ies prin copci de gheaţă,
Însă mi-e dor să-mi fie dor de viaţă,
De-a face timpul miză de pariu.

Nu ţi-am mai scris de mult, nu ți-am vorbit,
Doar las câte un semn spre neuitare,
Sperând mereu că-n ziua următoare
Să-ţi dau de veste că mi-am revenit.

marți, 12 ianuarie 2016

Ca altădată, iar...

Am prins din nou curaj... Ca altădată,
În minte nume nu mai am să-ţi spun,
Că fiindu-mi o lumină, fără pată,
Iubito-ţi spun... Şi nu-i cu sens comun...

Vremuri trecute-au fost, și-au fost ciudate,
Urcuşul s-a sfârşit coborâtor,
Şi întâmplări, de multe ori damnate,
Ne-au aruncat prea brusc în viitor.

Suntem deja, se simte şi se vede,
Pe muchii tăietoare de cuţit,
Ca să găsim motiv de-a ne încrede
În ceea ce ne este hărăzit.

Urmează paşi de fapte cu urmare,
Cu nopţi furate clipelor de vis,
Cu veştile deplin doveditoare
Că totul mai de mult e compromis.

Abia apoi vei fi, din nou, convinsă,
Că-ţi eşti datoare viaţa a trăi,
Şi-a te lăsa de vise iar cuprinsă,
Iubirii dându-i dreptul de a fi.

Atunci vei înţelege consistenţa
Eternităţii formei din cuvânt,
Şi singură vei face diferenţa,
Uitând să mai încerci vânări de vânt.

Îmi vei răspunde, te vei şti chemată,
Te vei dori a faptei prin trăiri
Te vei dori firesc descătuşată,
Pe drumul unor trainice-mpliniri.

Am iar curaj... Şi iar n-am nici o teamă,
Dar ţi-amintesc ce nu ai luat în seamă...

joi, 7 ianuarie 2016

Veste în tăcere

De tine, rar, câte o veste-mi vine
Aştept să-mi spui doar ce mai vrei să-mi spui,
Nici tu nu ştii ce s-a-ntâmplat cu mine,
Şi poate crezi că umblu iar hai-hui...

Nu-ţi e uitată prima noastră noapte,
Cum nici uitat nu-mi este-ntâiul pas,
Motivul spus de-a-ntregul, printre şoapte,
Mereu ţi-l ai şi-l simt, la fel, rămas.

Fără să ştii, ţi-s, uneori, aproape,
Dar, mai tot timpul, timp de mine n-am,
Chiar mă şi tem, de tot, să nu mă-ngroape,
Păcatul renegării lui Adam.

Timide clipe-ţi laşi, în gând, spre mine,
Şi-ţi laşi dorinţa de-a mă vrea amant,
Dar şi pe tine viaţa te reţine
De-a crede-n adevărul relevant.

Ne-am cam întors din drumurile noastre...
Mă-ntreb de mai avem acelaşi ţel,
Dacă visăm aceleaşi nopţi albastre,
Ori dacă, în trăiri, suntem altfel.

Tăcerea mea, îmi spui, că e de vină,
Eu mă găsesc pe mine vinovat,
Încă mi-e greu să-ţi spun că eşti divină,
Când cad din deznădejde în păcat.

Aştept s-aud, din când în când, te tine,
Aştept, ce-i timpul tău, de vrei, să-mi spui...
Încă mai crezi că vei mai fi cu mine,
Că ai dreptate, recunosc, eu ştiu.

duminică, 3 ianuarie 2016

Cerință de tăcere

Cuvintele îşi caută să moară,
Se simt schimbate după interes,
Şi folosite des şi tot mai des
Ca just temei a vorbei de ocară.

S-au săturat să-şi piardă din esenţă,
Ca sens să fie vechi, să fie noi,
Să fie născătoare de nevoi,
Mascând nemeritata opulenţă.

Nu se mai vor să fie-n cârdăşie
Cu gândul celor mult prea rar statornici,
Cu cei ce de măriri deşarte-s dornici,
Cu mult prea multa proştilor mândrie.

Îşi vor un drum pe care pot să fugă
Din lumea-n care multe li se cer,
În care îşi au traiul efemer,
Şi incultura crasă le subjugă.

Tot ce-i mai cer, cuprinse de durere,
Uitat fiind al lumii început,
Şi rostul ce de-a pururi l-au avut,
E numai îngroparea în tăcere.