vineri, 18 noiembrie 2016

Sunt tot mai multe, azi...

Sunt tot mai multe, azi, ce greu le spun,
Câteodată cred că-mi e chiar frică,
Deşi eu ştiu că lumea e prea mică,
Deşi nicicum, nicicui, nu mă supun.

Îmi vine greu să ştiu că am un gând
Care, tăcând, îmi dă, cam mult, de furcă,
Care, tăcând, în nerăbdări mă urcă,
Spunându-mi, că-mi trec viaţa, aşteptând.

În mine, tot tăcând, e un război
Pe care deznădejdea-l înteţeşte,
Şi doar speranţa parcă-l mai opreşte
De-a mă-ngropa sub valuri de noroi.

Privind la oameni greu mi-e să accept
Că-şi ţin şi ei cuvintele-n uitare,
Schimbării lor fiind în aşteptare,
Sperând că drumul, astfel, li-i mai drept.

Îşi vor temei, urgent şi radical,
Încorsetându-şi sufletul în minte,
Argumentând că mersul înainte
E mult mai natural când e banal.

Tăcere multă, multă-i peste tot,
Cuvintele sunt seci şi sunt puţine,
Eu, recunosc, să le rostesc nu-mi vine,
Doar caut neputinţei antidot.

Şi nu mă scuz, că eu, ca vremea, tac,
Ştiind că vine, totuşi, timpul de răscoală,
Când, în tăcere, traşi la socoteală
Fi-vor, cu toţii, cei ce se prefac.

duminică, 13 noiembrie 2016

Te-ntreb pe tine, Doamne...

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum va ajunge viaţa pe Pământ?
Când va mai fi măcar puţin mai bine?
Când va mai crede omul în cuvânt?

Trăind, ca om, nu văd nici o scăpare,
Nu văd decât un palid orizont,
Dar e-ntuneric mare, foarte mare,
Chiar căutarea-mi simt ca pe-un afront.

N-aud pe nimeni care să ia seama
Când sfaturi dă de nu-i un sfat greşit,
Sau doar pe faţă clar îşi dă arama,
Crezându-se în toate este iscusit.

Şi prea puţini sunt cititori de carte,
Dar înspre bârfe mulţi, din plin, grăbesc,
Iar dacă uneori merg prea departe,
Păsare n-au, spun chiar că e firesc.

Sub semn de evolute ipoteze
Mulţi caută prin mlaştini şi noroi,
Punând destine între paranteze
Şi chiar de sunt călăi, îşi spun eroi.

Viaţa, acum, îşi are motivare
Doar prin realul bun de numărat,
Sau prin poziţii care dau valoare
A ceea ce se scoate la mezat.

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum ne putem găsi un drum firesc?
Cum vom putea să ştim ce-i rău, ce-i bine?
Cum vom mai şti ce-i traiul omenesc?

marți, 8 noiembrie 2016

Omule...

Omule, de-ai vrea a înţelege,
Cât timp nu-ţi este încă dat să mori,
Că după fapte drumul ţi se-alege,
N-ai obosi tot adunând comori.

De n-ai să plângi că împilări prea mute
Pe-al vieţii drum ţi-i dat a întâlni,
Vedea-vei suferinţa ca virtute
Ce sufletul ţi-l poate mântui!

Omule, de-ai reuşi învinge,
Dorinţele ce ţi le ai în trup,
Dat îţi va fi să poţi pe mulţi convinge,
Că prea uşor, de Dumnezeu, se rup!

În trup, dorinţa, deseori şi minte,
Îndeamnă spre plăcerea de frumos,
Justificând alegeri prin cuvinte
Care ascund şi lipsa de folos.

Omule, de şti-vei în iubire
Şi în iertare viața a-ţi trăi,
Calea cea dreaptă înspre mântuire,
Din Ceruri, Domnul, ţi-o va netezi.

Că sunt ei răi sau buni, tu îi iubeşte,
Că doar așa putea-vei minţi trezi,
Şi ai să vezi iubirea cum topeşte
Gheţarii mari din jurul inimii.

Omule, de vei simţi că-n toate,
Pe Dumnezeu, ca-ndrumător, Îl chemi,
Orice vei face şti-vei că se poate
Şi de vrăjmaşi n-ai cum să te mai temi!

De nu vei vrea să-i fii tu împotrivă,
Oprindu-te la simple bănuieli,
Opri-vei şi pe alţii din derivă,
Redându-i dezrobirii din greşeli.

Omule, ţi-e dat numai o dată,
În trup această viaţă să trăieşti,
Nu fi nedrept, n-o face blestemată,
Că nu-i eşti tu stăpân, s-o pedepseşti.

Acasă, sus, în Cer, pe toţi ne-aşteaptă,
Tatăl Ceresc, cel fără de-nceput,
Ce îţi va da, prin judecată dreaptă
Răsplată pentru tot ce ai făcut!