vineri, 29 ianuarie 2016

Motivul de tăcere

Taci, ţi-aş spune, taci! şi te ascultă,
Lasă-ţi gândul nemijlocitor,
Chiar când simţi că inima-ţi exultă
S-ar putea să simţi al vieţii dor.

Nu-ţi grăbi cuvântul în vorbire
Lasă-i timp de-a se rosti curat,
Şi păstrează-l clar în amintire
Ca să ştii de cumva ţi-i schimbat.

Fii cu ponderare-n judecată,
Fiindcă-o faci după modelul tău,
Însă n-ai să ştii, mai niciodată,
Dacă, ce e rău, e-n toate rău.

Taci, ţi-aş spune, taci! şi ia aminte
La ceea ce spun cei ce-ţi vorbesc,
Ca să înţelegi, nu doar cuvinte,
Ci şi sensuri care le-ntregesc.

Nu porni a crede ce-ţi e vrerea,
Doar de dragul propriei mândrii,
Nu da sfaturi, spune-ţi doar părerea,
Ca să-nveţi mai multe decât ştii.

Stai încă o clipă-n cumpănire
Când ţi-ai vrea să spui destul c-ai stat,
Şi priveşte totul cu iubire
Ca să n-ai nimic de regretat.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Tineri de ieri, tineri de mâine

Ieri, cei tineri, viaţa ne-o croiam,
Încercând să ştim dacă se poate
Să-nvăţăm, principial, din toate,
Să fugim de efemeritate,
Căutând să construim palate,
Vieţii să-i dăm sens tot căutam.

Azi, cei tineri, viaţa şi-o cerşesc...
Înrobiţi de gânduri desfrânate,
Şi-ndemnaţi la fapte deșănţate,
Voitori a creade că se poate
A-nvăţa câte puţin din toate,
Şi-a glumi cu rostul omenesc.

Azi, cei tineri ieri, tot năzuim
Că se poate învăţa din toate,
Că celui ce vrea orice se poate,
Dar o desfrânată libertate
Lasă chiar destine mutilate,
Într-un aparent firesc sublim.

Cei azi tineri, mâine vor trăi
Hăituiţi de marginalitate,
O matură irealitate,
Sigur cât îi va lăsa un "poate"
Pus în faţă, mai mereu, la toate,
Încercând cumva a vieţui.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Mai nou, cuminte...

Constat și eu că m-am cam cuminţit,
Nu mai aştept trezirea dimineaţa,
Nu mai încerc priviri care sparg gheaţa,
Şi mă gândesc, la toate, potolit.

Ziua de ieri deja e un trecut
Ce îşi aşterne pat în amintire,
Ceea ce-i azi îmi este o pornire
Spre mâine... altă zi cu-n început.

Iluzii vin, în trecere mereu,
Şi semne-mi fac, la fel ca altădată,
Dar calea lor îmi pare demodată,
Ajunsă, prea târziu la apogeu.

Mult răbdător, am învăţat să tac
Şi să ascult ce mulţi nu vor s-asculte,
Răspund mai rar şi nu-n cuvinte multe,
Nici firu-n patru nu îl mai desfac.

M-am şi surprins, ca act doveditor
Că pacea nu-i motiv de războială,
Când am căzut cu mine la-nvoială
Spre a uita că nu am timp să mor.

Trecutul cândva nu-mi spunea nimic,
Găseam în el o mare provocare,
Azi îl găsesc răspuns, nu întrebare,
Şi nu mai am motiv să-l contrazic.

Încă mai am năravuri... mă trezesc
Că le întreb: ce rosturi expresive
Găsesc la mine de le dau motive
De-a mă-nsoţi mereu când le doresc?

De-atâtea constatări am şi uitat,
Cum mai eram când nu eram cuminte,
Ştiu doar că, totuşi, am mereu în minte
A nu-mi lăsa destinul amputat.

marți, 19 ianuarie 2016

Argumente de real

Nu ţi-am vorbit de mult, nici nu ţi-am scris,
Te văd gândind că am uitat de tine,
Îţi spui că e firesc, fiindu-mi bine,
Că te-am minţit prin toate ce le-am zis...

N-ai cum să ştii cât timp nimic nu spun,
Găsindu-mi motivaţii de tăcere,
Uitând de viaţa ce, firesc, îşi cere
Clipa ce-i face rostul oportun.

Tu-mi vezi tăcerea şi îi dai un sens,
După fireasca vieţii-nvăţătură,
Punându-i calapod de conjunctură,
Mărunt, firav, normal sau chiar imens...

Dar eu mă ştiu... şi n-am uitat ce-am zis,
Şi-n miez de noapte, când vorbesc cu mine,
În minte-mi vin doar amintiri cu tine,
Şi-adorm, mergând alături şi în vis.

Din întâmplări ce spunem că au fost,
Prin minte multe pleacă-n rătăcire...
Dar n-am uitat a faptelor trăire,
Şi-n trecerea de timp firescul rost...

Mi-e grea putinţă gândul să-l mai scriu,
Tot încercând să ies prin copci de gheaţă,
Însă mi-e dor să-mi fie dor de viaţă,
De-a face timpul miză de pariu.

Nu ţi-am mai scris de mult, nu ți-am vorbit,
Doar las câte un semn spre neuitare,
Sperând mereu că-n ziua următoare
Să-ţi dau de veste că mi-am revenit.

marți, 12 ianuarie 2016

Ca altădată, iar...

Am prins din nou curaj... Ca altădată,
În minte nume nu mai am să-ţi spun,
Că fiindu-mi o lumină, fără pată,
Iubito-ţi spun... Şi nu-i cu sens comun...

Vremuri trecute-au fost, și-au fost ciudate,
Urcuşul s-a sfârşit coborâtor,
Şi întâmplări, de multe ori damnate,
Ne-au aruncat prea brusc în viitor.

Suntem deja, se simte şi se vede,
Pe muchii tăietoare de cuţit,
Ca să găsim motiv de-a ne încrede
În ceea ce ne este hărăzit.

Urmează paşi de fapte cu urmare,
Cu nopţi furate clipelor de vis,
Cu veştile deplin doveditoare
Că totul mai de mult e compromis.

Abia apoi vei fi, din nou, convinsă,
Că-ţi eşti datoare viaţa a trăi,
Şi-a te lăsa de vise iar cuprinsă,
Iubirii dându-i dreptul de a fi.

Atunci vei înţelege consistenţa
Eternităţii formei din cuvânt,
Şi singură vei face diferenţa,
Uitând să mai încerci vânări de vânt.

Îmi vei răspunde, te vei şti chemată,
Te vei dori a faptei prin trăiri
Te vei dori firesc descătuşată,
Pe drumul unor trainice-mpliniri.

Am iar curaj... Şi iar n-am nici o teamă,
Dar ţi-amintesc ce nu ai luat în seamă...

joi, 7 ianuarie 2016

Veste în tăcere

De tine, rar, câte o veste-mi vine
Aştept să-mi spui doar ce mai vrei să-mi spui,
Nici tu nu ştii ce s-a-ntâmplat cu mine,
Şi poate crezi că umblu iar hai-hui...

Nu-ţi e uitată prima noastră noapte,
Cum nici uitat nu-mi este-ntâiul pas,
Motivul spus de-a-ntregul, printre şoapte,
Mereu ţi-l ai şi-l simt, la fel, rămas.

Fără să ştii, ţi-s, uneori, aproape,
Dar, mai tot timpul, timp de mine n-am,
Chiar mă şi tem, de tot, să nu mă-ngroape,
Păcatul renegării lui Adam.

Timide clipe-ţi laşi, în gând, spre mine,
Şi-ţi laşi dorinţa de-a mă vrea amant,
Dar şi pe tine viaţa te reţine
De-a crede-n adevărul relevant.

Ne-am cam întors din drumurile noastre...
Mă-ntreb de mai avem acelaşi ţel,
Dacă visăm aceleaşi nopţi albastre,
Ori dacă, în trăiri, suntem altfel.

Tăcerea mea, îmi spui, că e de vină,
Eu mă găsesc pe mine vinovat,
Încă mi-e greu să-ţi spun că eşti divină,
Când cad din deznădejde în păcat.

Aştept s-aud, din când în când, te tine,
Aştept, ce-i timpul tău, de vrei, să-mi spui...
Încă mai crezi că vei mai fi cu mine,
Că ai dreptate, recunosc, eu ştiu.

duminică, 3 ianuarie 2016

Cerință de tăcere

Cuvintele îşi caută să moară,
Se simt schimbate după interes,
Şi folosite des şi tot mai des
Ca just temei a vorbei de ocară.

S-au săturat să-şi piardă din esenţă,
Ca sens să fie vechi, să fie noi,
Să fie născătoare de nevoi,
Mascând nemeritata opulenţă.

Nu se mai vor să fie-n cârdăşie
Cu gândul celor mult prea rar statornici,
Cu cei ce de măriri deşarte-s dornici,
Cu mult prea multa proştilor mândrie.

Îşi vor un drum pe care pot să fugă
Din lumea-n care multe li se cer,
În care îşi au traiul efemer,
Şi incultura crasă le subjugă.

Tot ce-i mai cer, cuprinse de durere,
Uitat fiind al lumii început,
Şi rostul ce de-a pururi l-au avut,
E numai îngroparea în tăcere.