Din când în când, în taină, cu sfială,
Când ochii-mi, cu dorinţe, te privesc,
Ca într-un vis, ideea dă năvală,
Grăbindu-mă să-ţi spun că... te iubesc.
Nu am curaj, de-a lumii judecată,
Să trec, aşa cum sunt, mai mult grăbit,
Şi să îţi spun direct, ca dintr-odată,
Că n-avem timp, deloc, de irosit.
Te tot privesc, şi ştiu a nu-mi ascunde,
Că te aştept ştiind că vei veni,
În clipa cu simţiri firesc profunde
Aşa cum ştii că ţi s-ar cuveni.
Zăresc apusul, văd că vine seara,
Ziua de-acum se-ndreaptă spre trecut,
Veni-va toamna, căci se trece vara,
Şi-astfel va fi un anotimp pierdut...
Mi-asum, cu ciudă, vremea care trece,
Dar tot nu ştiu de ce nu fac nimic,
De ce aştept să vină vremea rece,
Şi-n fundături de gânduri mă complic.
Nici nu mă-ntreb ce gând îmi dă putere
Să nu-mi găsesc motiv să mă grăbesc,
Şi să aştept, privindu-te-n tăcere,
Să fiu dorinţei tale rost firesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu