Tăină de dor

M-aş apuca să-ţi scriu... Tu nu mai ştii
Nimic din tot ce-nseamnă viaţa mea,
Şi-ţi ai motiv, în noapte să-ntârzii
Gândindu-de la vremuri ce-or urma.

Prin haos mi-a fost drumul ce m-a dus,
Prin valuri de nisipuri mişcătoare,
Spre culmi, ce unii spun că sunt prea sus,
Sau prin adâncuri mult înjositoare.

Ce-am căutat, în felul meu ştiam,
Lăsând în urmă gânduri de mărire,
Ştiut fiind că toamna bate-n geam
Ca să-mi şoptească vorbe de-amăgire.

Păşind pe praguri, am intrat în joc,
Trezit de vântul nopţii-ntunecate
Ca să învăţ că pot să ard în foc
De-mi am orgolii prea nemăsurate.

Şi-am mers mereu cât am avut de mers,
Sfidând principii ce-mi erau impuse,
Spre margine de lume, ori, invers,
Spre vremuri ce păreau deja apuse.

De multe ori credeam că-s rătăcit
Şi-naintarea-mi este o părere,
Dar întâmplarea nu m-a amăgit,
Dându-mi, prin oameni, semne şi repere.

Trăind, m-am definit acelaşi eu,
Căutător de drumuri spre lumină,
Şi-a fost să fiu, reper, la rândul meu,
Făuritor de nopţi cu lună plină.

În haosul atât de indecis,
Am înţeles să merg cu bună ştiinţă
Să îl accept ca dar, de mult, promis
Ca încercare-a mea întru credinţă.

De multe ori mi s-a părut ciudat
Că prea ştiam ce fi-va, ca urmare,
Dar m-am lăsat de vise îndrumat,
Înţelegând că n-am, altfel, scăpare.

Atâţia ani îi văd, prea clar, trecuţi,
Şi, foarte clar, văd zilele pierdute,
Când nu ştiam de ce, necunoscuţi,
Mă-ndrumă către lumi necunoscute.

M-aş apuca să-ţi scriu....E mult de scris...
Şi-mi este greu să tot vorbesc de mine,
Să-ţi spun că tu, deşi te-ai contrazis,
Ai vrut, şi vrei, tot mie-a-mi aparţine.

Sau, poate, nu-ţi mai scriu, recunoscând
Că tăinuiesc un mare dor de viaţă,
Şi m-am decis să-l las să-mi fie gând
Ca să îşi dea ideile pe faţă.

Trecutul e trecut, dar e prezent
În toate câte-s date să se-ntâmple
Ca să arate, clar şi elocvent,
Că, iarna doar, îmi pune alb pe tâmple.

Sunt tot mai multe, azi...

Sunt tot mai multe, azi, ce greu le spun,
Câteodată cred că-mi e chiar frică,
Deşi eu ştiu că lumea e prea mică,
Deşi nicicum, nicicui, nu mă supun.

Îmi vine greu să ştiu că am un gând
Care, tăcând, îmi dă, cam mult, de furcă,
Care, tăcând, în nerăbdări mă urcă,
Spunându-mi, că-mi trec viaţa, aşteptând.

În mine, tot tăcând, e un război
Pe care deznădejdea-l înteţeşte,
Şi doar speranţa parcă-l mai opreşte
De-a mă-ngropa sub valuri de noroi.

Privind la oameni greu mi-e să accept
Că-şi ţin şi ei cuvintele-n uitare,
Schimbării lor fiind în aşteptare,
Sperând că drumul, astfel, li-i mai drept.

Îşi vor temei, urgent şi radical,
Încorsetându-şi sufletul în minte,
Argumentând că mersul înainte
E mult mai natural când e banal.

Tăcere multă, multă-i peste tot,
Cuvintele sunt seci şi sunt puţine,
Eu, recunosc, să le rostesc nu-mi vine,
Doar caut neputinţei antidot.

Şi nu mă scuz, că eu, ca vremea, tac,
Ştiind că vine, totuşi, timpul de răscoală,
Când, în tăcere, traşi la socoteală
Fi-vor, cu toţii, cei ce se prefac.

Între icoane și cuvânt

Despre credinţă, deseori, vorbesc,
Recunoscând că nu cred în icoane,
Ce astăzi sunt un fel de ecusoane
Şi lăudate, fără noimă, nefiresc.

Cam buchisit şi mult prea obsesiv
E gândul pus în formă de-ntrebare
Spre cei ce n-au îndemn spre ascultare
Cuvântului rostit imperativ.

Cu-acest motiv mă şi declar eretic,
Neacceptând această falsă normă,
Ca îmi reduce crezul la o formă
Cu rol decorativ şi ipotetic.

Eu văd icoana un portret frumos
Şi păstrător de amintire vie,
Dar mult mai mult e pentru cel ce ştie
Cuvântul de îndemn al lui Cristos.

Om, dacă sunt, firesc, sunt gânditor,
Prin el trăiesc întreaga libertate,
Dator îmi sunt să-i spun că nu se poate
A-l întări când e ispititor.

Cu mult mai mult, eu cred, că-i mai presus
Mereu simţirea până în conştiinţă,
Şi desluşirea până-n prisosinţă,
Celui dintâi cuvânt ce-n toate-i pus.

Mi-e dor de oameni şi de Cer mi-e dor,
Dar, eu, privind, de dor nu pot uita,
Şi nici nu-mi pot trăiri imagina,
Ştiind că-n Cer nimic nu-i pieritor.

Tot ce-am trăit, trăieşte-n al meu gând,
Şi mintea-l trece dincolo de moarte,
Chiar, peste timp, şi vremuri, mai departe,
Că, prin cuvânt, simt lumea renăscând.

Nu pot să merg icoanei să mă-nchin
Doar ca să fac aşa cum lumea face,
Şi-astfel făcând, cu ea să cad la pace,
Chiar dacă-n mine m-aş simţi străin.

Omule...

Omule, de-ai vrea a înţelege,
Cât timp nu-ţi este încă dat să mori,
Că după fapte drumul ţi se-alege,
N-ai obosi tot adunând comori.

De n-ai să plângi că împilări prea mute
Pe-al vieţii drum ţi-i dat a întâlni,
Vedea-vei suferinţa ca virtute
Ce sufletul ţi-l poate mântui!

Omule, de-ai reuşi învinge,
Dorinţele ce ţi le ai în trup,
Dat îţi va fi să poţi pe mulţi convinge,
Că prea uşor, de Dumnezeu, se rup!

În trup, dorinţa, deseori şi minte,
Îndeamnă spre plăcerea de frumos,
Justificând alegeri prin cuvinte
Care ascund şi lipsa de folos.

Omule, de şti-vei în iubire
Şi în iertare viața a-ţi trăi,
Calea cea dreaptă înspre mântuire,
Din Ceruri, Domnul, ţi-o va netezi.

Că sunt ei răi sau buni, tu îi iubeşte,
Că doar așa putea-vei minţi trezi,
Şi ai să vezi iubirea cum topeşte
Gheţarii mari din jurul inimii.

Omule, de vei simţi că-n toate,
Pe Dumnezeu, ca-ndrumător, Îl chemi,
Orice vei face şti-vei că se poate
Şi de vrăjmaşi n-ai cum să te mai temi!

De nu vei vrea să-i fii tu împotrivă,
Oprindu-te la simple bănuieli,
Opri-vei şi pe alţii din derivă,
Redându-i dezrobirii din greşeli.

Omule, ţi-e dat numai o dată,
În trup această viaţă să trăieşti,
Nu fi nedrept, n-o face blestemată,
Că nu-i eşti tu stăpân, s-o pedepseşti.

Acasă, sus, în Cer, pe toţi ne-aşteaptă,
Tatăl Ceresc, cel fără de-nceput,
Ce îţi va da, prin judecată dreaptă
Răsplată pentru tot ce ai făcut!

De vise, dor

Dorul de vise îmi tot dă târcoale
În zori de zi, când timpul e incert,
Când adevărul spaţiilor goale
Mă ţine-n loc, nepăsător, inert.

De drumuri lungi şi nopţi nemaidormite
Mi-am tot dorit să nu aud, să fug,
Speranţele să-mi fie liniştite
Şi deznădejdea să o ard pe rug.

Din zbaterea-mi în marea aşteptare
Mi s-a născut un gând ciudat, să neg
Atotcuprinzătoarea întrebare
Cum să culeg doar ceea ce aleg?

Cum n-am mai vrut trăirea-n amăgire
Nici gândul de mereu căutător,
M-am împăcat cu crezul de-nzidire
În rostul de firescuri creator.

Am luat ca şi normală întâmplarea
Prin care drumul îşi găsea reper,
Redeşteptând speranţa prin urmarea
Ce-a relevat al clipelor de mister.

Şi n-am pus niciodată la-ndoială
Că îmi e bun tot ce îmi este dat,
Neacceptând să cred conjuncturală
Prezumţia momentului ratat.

Mi-e dor de vise şi chiar cred în ele
Aşa cum cred şi-n tot ce e real,
Şi dor îmi e de clipele rebele
Când orice gând e act original.

Puținul de ne-mpărțit

Iubito, de-mpărţit avem puţine,
Câteva nopţi de vis şi amintiri,
Şi clipa, din simţiri, când ne-a fost bine,
Preludiul unei veşnice iubiri...

N-am adunat a lumii bogăţie,
Nici nu am pus pe ea prea mult accent,
Ţi-a fost de-ajuns ceea ce-ţi sunt eu ţie,
Şi mi-e-ndeajuns realul evident.

Mi-ai fost motiv de-a crede în speranţe,
Când chiar credeam că nu mai simt nimic
Redându-mă deplinei cutezanţe
De-a nu mai vrea să merg cu pasul mic.

Când tu, sau alţii, văd ca despărţire,
Firescul unui pas spre viitor,
Esenţa clipei trece-n amintire
Dând nopţii vis de fapte doritor.

N-avem nimic de împărţit, lumeşte,
Şi nici n-avem, cu nimeni, ce-mpărţi,
Poate de-aceea clipa ne uimeşte
Dorindu-şi a uita că va muri.

Şi-așa mereu ne-ntoarcem, prin dorinţă,
La cel mai pur imbold, primordial,
Când ne-am jurat trăirilor credinţă,
Necontestând firescul lor real.

Prin ce avem suntem eternitate,
Prin ce n-avem suntem nedespărţiţi,
Şi ne avem deplina libertate
De-a merge-n nemurire fericiţi.

Motivație de fugă

Adun din fugă câteva cuvinte,
În mers grăbit aleg să ţi le spun,
Ca, într-un fel, să îţi aduc aminte
Că depărtării nu mă prea supun.

Prea mult nu stau, chiar de-aş avea motive,
Privirile-mi, cumva, te pot răni,
Iar vorbele de-s prea intempestive
Te drum de deznădejde pot fugi.

Din neştiuta-mi lume vin spre tine,
Şi-am să ajung la ceasul potrivit,
Când spune-vei că viaţa, din ruine,
Un orizont de vis ţi-a zămislit.

Venind din depărtare, din pornire,
Mulţi nume-mi dau de mare călător,
De simplu om, pierdut în rătăcire,
Sau chiar de nărăvit căutător.

Îţi spun câteva vorbe, nu prea multe,
Cu înţeles pe muchii de cuţit
Ca sufletu-ţi să poată să le-asculte
Dar tu să nici nu crezi că ţi-am vorbit.

Ca nevăzut mă vreau când eşti aproape
Chiar dacă ştiu că nu poţi să mă vezi,
Şi-ţi lași, ştrengar, o lacrimă să-ţi scape,
Simţind că-n stele au uitat să crezi.

Pe fugă sunt, dar vin spre tine-n fugă,
Şi am s-ajung când totul va fi clar,
Ca şi răspuns la îndelunga-ţi rugă
De-a fi, spre nemurire, dar din dar.

Leac fără tăcere

Vreme prea multă m-am lăsat tăcut
Şi m-aţi crezut că sunt cu ochii-n stele
Că nu prea văd că timpurile-s grele,
Că adevărul nu mi-i cunoscut.

Şi poate m-aţi crezut indiferent
La ceea ce în lume se petrece,
La timpul vieţii care grabnic trece
Într-un firesc absurd şi indecent.

E prea adevărat, am vrut să tac,
Ca să privesc mai mult, să văd mai multe,
Şi-am constatat că mulţi nu ştiu s-asculte,
Spunând că au la boala lumii leac.

Am pus oprelişti, gândului, mereu
În aşteptarea clipei viitoare
Ca nu cumva ceva, ce-i nou sub soare
Să n-aibă loc de chiar cuvântul meu.

Tăcut am stat prea mult şi am ajuns,
Să nu mai am tăcerii perspectivă,
Să văd că viaţa-i prea limitativă
Şi omu-și duce viaţa pe ascuns.

Iată, revin, chiar dacă n-aş fi vrut,
Punându-mi înţelesul la vedere,
Că-i adunat în anii de tăcere
Şi amprentat de lungul, greu, trecut.

Se vede clar că nu-i nimic mişcat,
Că nici un pas, în plus, nu-i spre mai bine,
Că tot decade lumea în ruine
Iar adevăru-i parcă renegat.

Văd tot mai mult pe om delăsător,
Ascultător prea mult la cel ce minte,
Şi prea naiv când marile cuvinte
Sunt spuse cu motiv răsunător.

Se duce lumea-n jos şi tot mai jos,
Absurditate-i tot mai tupeistă,
Speranţe... greu s-ar spune că există,
Şi parcă toate ies, mereu, pe dos.

Am tot tăcut, dar, gata, nu mai tac,
Mă dezrobesc de piedici şi măsură,
Că văd pe mulţi cu pumnul pus în gură,
Îmbolnăviţi de-o boală fără leac.

Chiar cei loviţi la rândul lor lovesc
Voindu-se aşa luaţi în seamă,
Fiindu-le de netăcere teamă,
Uitând că numai oamenii vorbesc.

Mândrire înspre amăgire

Mai mult ca sigur nu prea ştim nimic
Din tot întregul ce înseamnă viaţa,
Iscăm furtuni crezând că spargem ceaţa
Cu vorbe ce mai mult ne contrazic.

Mereu cităm şi credem că gândim
Minimalismul spus printr-o ruptură,
Ca s-arătăm c-avem şi o măsură,
Când pasul pe călcâi îl răsucim.

Punem dispreţ pe tot ce e greşit
Şi nu-l luăm drept cale de-nvăţare,
Sau doar, ca minim, simpla întâmplare,
Ivită la momentul potrivit.

Credinţei dăm un înţeles suprem,
Dar ne-arătăm ca fără de credinţă,
Stigmatizând conceptul de voinţă
Prin rugăciuni cu sensuri de blestem.

Ne-ntărâtăm când nu e cum vrem noi,
Porniţi fiind mereu de-a contrazice,
Pe cel ce îndrăzneşte să ridice
Ochii spre cer când e spălat de ploi.

Accentuăm mereu simplul cuvânt,
Neacceptând că motivarea e tardivă
Când lenea ne-o dorim meditativă
Şi creatoare de real avânt.

Suntem mereu grăbiţi, nerăbdători,
Ne-nchipuim că ştim ce va urma,
Că ştim cum toate se vor întâmpla,
Mergând pe calea dublelor erori.

Cam asta-i tot... ne lăudăm că ştim,
Chiar dacă viaţa noastră-i drept dovadă
Că amăgirii ne tot dăm ca pradă
Uitând să ne iubim şi să iubim.

Rugare de mulțumire

Oh, dragii mei, ce văd c-aveţi răbdare
Măcar un vers întreg să îl citiţi,
Am să vă rog, cu ultima-mi suflare,
Să vă doriţi, mereu, frumoşi să fiţi.

V-am dat tot ce-am avut, fără dorinţa
De-a şti că aţi primit ori n-aţi primit,
Fără-a dori să văd recunoştinţa,
Ca să mă simt pe podium ţintuit.

Direct v-am spus, cu simplele-mi cuvinte
Ce gânduri am, de ce îmi este dor,
Ştiind cumva c-aveţi şi voi în minte
Acelaşi adevăr, tulburător.

Un cântec de-am găsit că ceva spune
Şi către voi, degrabă, l-am trimis,
Din risipiri de gânduri să v-adune,
Ferindu-vă de pierderi în abis.

Din ceea ce vedeam, privind spre lume,
V-am arătat, şi-am spus şi gândul meu
Ca să lăsaţi simţirea să vă-ndrume,
Luându-l ca reper pe Dumnezeu.

Nimic n-am zis când întrebaţi de mine,
Nici cum arăt să ştiţi nu am lăsat,
Însă am vrut să ştiu că vă e bine,
Că viaţa vă trăiţi cu-adevărat.

Vă mulţumesc... Mi-e vorba cam săracă,
Dar dincolo de vorbe am un gând,
Ce nu va fi focut nicicând să tacă,
Fi-va mereu o candelă arzând.

Copii, firesc și nefiresc...

Încă mai sunt copii care citesc
Poveşti cu uriaşi, pitici şi zâne,
Şi sufletul în Ceruri şi-l doresc.
Şi, de-ar putea, acolo ar rămâne.

Încă mai sunt copii ce se trezesc
Dorindu-se împlinitori de vise,
Sperând că-n traiul lumii, omenesc,
Nu vor avea speranţe compromise.

Încă mai sunt copii care privesc
Spre zări îndepărtate şi senine
Şi sufletul cu vise şi-l hrănesc
Gata mereu fiind de-a face bine.

Încă mai sunt copii ce nu găsesc
De a-şi avea reper această lume
Şi, căutând, ajung şi rătăcesc
Fugind de adevărul spus pe nume.

Încă mai sunt copii care trăiesc
În orizontul clipelor frumoase,
Şi-n suflet, ca-n poveste, îşi doresc,
Trăirea unei vieţi armonioase.

Încă mai sunt copii ce se-ncălzesc
Voindu-şi drum deschis mereu, spre stele,
Fiind convinşi că zânele trăiesc
Şi se grăbesc a fi şi ei cu ele.

Încă mai sunt copii ce cresc firesc,
Şi nu se tem să spună ce-şi doresc...

Știutul încă neștiut

Spun unii că ştiu multe... N-am curaj
Acestor spuse să le dau crezare,
Că ochii-mi fug spre marea depărtare
Atraşi de-al neştiutului miraj.

Pe-al vieţii drum am mers... şi-am învăţat,
Privind la cele ce-s de om făcute,
Dar şi la mult mai mult cele nevrute
Ce multe căi de pierdere i-au dat.

M-am îngropat în îndoieli... N-am vrut
Să stau în pragul uşilor deschise...
Lăsându-mi întrebările permise,
Să vreau mai mult nicicând nu m-am temut.

Prin umbre n-am stat mult... Părea absurd
Să nu privesc spre soare ori spre stele,
Şi nevăzut să fiu şi eu de ele,
Să mă prefac a fi ori orb, ori surd.

Principii am negat... Mi-am demonstrat
Că falsul printr-un fals se înmulţeşte
Şi în final pe el se nimiceşte,
Nemaiştiind de unde a plecat.

Dovezi nu prea aveam... Însă credeam
Că nu-i nimic lăsat la întâmplare,
Şi zi de zi văzut e-acelaşi soare
Ce nicidecum nu e cu Luna neam.

Spun unii că ştiu multe... Nu-i aşa...
Cu mult mai multe nu îmi sunt ştiute,
Şi tot atâtea-mi sunt necunoscute,
Şi nu prea mai am timp de-a învaţa...

La tine, plouă...

La tine, astă seară, ştiu că plouă,
Şi mai devreme, mult, s-a înserat...
Gândul îmi fuge, parcă-n spre păcat,
Deşi ideea lui deloc nu-i nouă...

Ca-ntr-un trecut ce nu se vrea-n uitare,
Mi te vedeam motiv dezlănţuit,
Dorindu-mă uitând că-s obosit
Ca să mă las sedus de întâmplare.

Cu gust de adevăr ţi-era privirea
Ce mă chema în zborul către cer,
Făcându-mă să vreu, nu doar să sper,
Să nu-mi înfrâng, cu gând absurd, pornirea.

Şi te aveam privirii-n aşteptarea
Care prin faptă îşi avea şi rost
Lăsându-mă să ştiu pe cel ce-am fost
Când confundam răspunsul cu-ntrebarea.

Ploua mărunt şi-ai zis că vremea-i rece,
Şi-n miezul nopţii şi mai frig va fi,
Că timpul nu-l putem încetini,
Dar aşteptând, zăbovitor va trece.

În ritmul ploii ne-a cuprins tăcerea
Şi-apoi un ritm al vieţii ne-a surprins
Simţindu-mă de-al clipei foc aprins,
Ştiindu-te că-mi eşti reînvierea.

Întreaga noapte s-a lăsat trecută
Fără măcar să ştim că a trecut,
Uitând că dinspre seară a-nceput
Ca-n zori să-mi fii a mea, prea cunoscută.

La mine, astă seară, vântul bate...
Deşi înspre apus s-a-ntunecat,
Gândul, îl simt... deja mi l-ai furat...
Şi pasul, înspre drum, se tot abate...

Puțina păsare

Am ajuns puţin să ne mai pese
De mai tot ce este doar simţit,
Doar găsim uşor cuvinte-alese
Să vorbim ce este de vorbit.

Orişicât ar fi de grea durerea
Celor ce în lacrimi şi-o trăiesc,
Ne şi dăm, degrabă, cu părerea
Că-i firesc tot ce-i puţin firesc.

Ne-arătăm surprinşi de întâmplare
Doar când e momentul să vorbim,
Că nu vrem, mişcaţi de-o încercare,
La dureri, cumva, părtaşi să fim.

Am ajuns puţin să ne mai pese
De orice se-ntâmplă lângă noi,
Doar găsim uşor cuvinte-alese
De-a putea da, cândva, înapoi.

Chiar şi când e clar că nu ştim multe,
De bun-simţ ne facem că nu ştim,
Căutăm pe cei ce vor s-asculte
Şi cei plini de sfat ne dovedim.

Nu mai ştim ce-nseamnă-ngăduinţa,
Cei ce plâng sunt puşi mereu la zid,
Lux sau laşitate-i suferinţa
Celor ce în gânduri nu se-nchid.

Am ajuns puţin să ne mai pese
De cam tot ce nu e chiar normal,
Doar găsim uşor cuvinte-alese,
Admiţând consensul trivial.

Între podium și siciru

Am luat tăcerea ca un fel de bine
Ce poate fi un bun al tuturor,
Şi am ajuns, aşa, să uit de mine,
Să mă transfer, cu totul, în decor.

La multa rătăcire am luat seama,
Dar n-am mai vrut să am ceva de zis,
Chiar şi atunci când lumea trăia teama
Că viaţa e firească doar în vis.

Am ars în mine dorul de dreptate
Sperând că derapaju-i temporar,
Că toţi vor şti să creadă-n libertate,
Uitând de lupte duse în zadar.

Sunt ani destui de când am pus tăcere
Şi m-am ascuns în jocuri prin cuvânt,
Voind să cred că cei ce au putere
Se vor gândi că omu-i cel mai sfânt.

În mine-am plâns, dar tot m-am dat de-o parte
Chiar dacă, să-nţeleg, n-aveam motiv
De ce democraţia-nseamnă moarte
Şi se impune-n mod ostentativ.

De multe ori am vrut să-mi am eu vina
Pentru acei ce mint din interes,
Sau definesc în fel şi chip lumina
Ca să se-ncreadă-n tot ce au ales.

Am tot tăcut dar văd c-am dat putere
Acelor ce m-au vrut mereu tăcut...
Mult am greşit... Prea multa mea tăcere
Doar m-a făcut pe mine parcă mut.

Orice va fi, accept orice ocară,
Accept să fiu prin mlaştină târât,
Cu-o floare nu se face primăvară,
Dar fără nici o floare-i prea urât.

Renunţ să tac, renunţ să stau departe,
Am să vorbesc şi am să spun ce ştiu,
Şi am să joc, de-acum, doar pe o carte,
Ca ea să-mi fie podium sau sicriu.

Credința prin lege

Credinţa noastră strămoşească moare,
Reperul ei îl simt deja furat,
Sub pază mare pus în închisoare
Ca să nu ştim cât este de curat.

O lege, după plac, ce se tot schimbă
Ne-arată tot mai buni de pedepsit,
De cumva nu vorbim aceeaşi limbă
Cu cei ce adevăru-l ţin dosit.

A da cu piatra e deja virtute
Pentru slujbaşii investiţi prin legi,
De nu-s crezute vrutele nevrute
Ori sunt priviţi ca oameni, nu ca regi.

Şi-au inventat, pompos, un fel de ştiinţă
Întru rostirea vorbei prin cântat
Ca să ne adâncească în conştiinţă
Ceea ce mint ca fiind adevărat.

Punând accent pe vorbele pioase
Ajung mereu la banii daţi ca dar,
Cu înţeles că ne aduc foloase
Dacă-i lăsăm ca jertfă la altar.

Nu prea mai ştiu poruncile străbune
Şi nu ţin cont de vechile scripturi,
Că pentru ei, cu totul, nu sunt bune,
Fiindcă-i arată altfel decât puri.

Gândul de om e tras mereu pe roată
Sau chiar strivit de-al vorbei tăvălug,
Ca frică să avem, ca altadată,
Să nu ajungem arşi, de vii, pe rug.

Prin legea lor, din vechea-nvăţătură,
În predici pun şi miere şi venin,
Uitând să-şi aibă logica măsură
Când spun că ei chiar au rol divin.

Chiar ritualul îl tot schimbă-n formă
După dorinţă ori după tipar,
Făcând şi din absurd o sfântă normă
De sensul lui având real habar.

La drumul mare ies, purtând sutană,
Ca nu cumva să nu ştim cine sunt,
Chiar că ei ştiu că-n mod vădit profană
Motivul crucii ca însemn prea-sfânt.

Postind, în faţa lumii se arată
Dumnezeirii mari prea-măritori,
Şi tot mereu cu faţa preschimbată,
Simţindu-se puţin nemuritori.

Şi s-a ajuns, la fel ca altă dată,
Să fim înconjuraţi de farisei,
Care acum ca preoţi ni se-arată,
Fiind, murdarilor bogaţi, lachei.

Cu rugăciuni din zori în miez de noapte
Câţiva mai sunt şi rar neîmpilaţi,
Împinşi mereu spre necurate fapte
Ori de nu fac, cu grabă-ndepărtaţi.

Lor li se ţine tot în socoteală,
Şi-s cercetaţi de ochi căutători,
Vânându-le şi minima greșeală
De-a fi, cu bunătate, vorbitori.

Li se impută multa vrednicie
De a-şi avea un trai, de om, normal
Şi-a crede într-o viaţă-n veșnicie
Şi nu în drumul crestelor de val.

Puţini sunt cei ce fără răutate
Mai ţin de lege şi mai sunt părinţi,
Numai prin munţi, prin mănăstiri uitate,
Trăiesc retraşi, la fel ca marii sfinţi.

Li-i haina veche şi pe-alocuri roasă
Fiind purtată ani, chiar zeci de ani,
Şi n-au înfăţişare arătoasă,
Dar au voinţa vechilor titani.

Doar ei mai ţin ca lumea să nu cadă
În iadul unei vieţi fără simţiri,
Rugându-l şi pe om să nu decadă
În deznădejdi, desfrâuri şi-nrobiri.

Şi numai ei sunt cei ce mai păstrează
Modelul de-a fi om şi nu prepus,
De a avea trăiri ce nu sfidează
Plecarea către Cer a lui Iisus.

Te prevăd, te presimt...

Bună seara, iubito...

în vânarea-mi de vânt

Doar un gând de speranţă

îmi mai am pe Pământ,

Ca şi cum doar o rază

dinspre soare-ar veni

Ca să-mi spună de tine,

despre tot ce vom fi...

Te aştept cu dorinţa

ce nu-şi are sfârşit

Orişicâte dezastre

vor mai fi de venit

Că nu-i timpul ce trece,

ci se trec cei ce vor

Să ne pună, în taină,

întâlnirii zăvor...

Ne cunoaştem prin gânduri,

şi prin sensuri ne ştim,

Prin consensul tăcerii,

rost prin fapte voim,

Dar e încă devreme,

orişicât ne-am grăbi,

Dintr-atâta grăbire

prea puţin ne-am iubi.

Fii cu ochii pe vreme,

cerul e schimbător,

Vor fi nopţi cu furtună

ori cu ger zdrobitor,

Într-o seară, cu ploaie,

învăţa-vom, în doi,

Să urcăm iar în Ceruri,

şi să fim iarăşi noi.

Sunt pe drum, înspre tine,

mai am ceva de mers,

Mai puţin de o viaţă,

un întreg Univers,

Dar tu fii pregătită,

nu miza pe destin,

Eu, prin felu-mi de-a fi,

pot veni clandestin.

De-ţi e grea aşteptarea

poţi să-ncerci să visezi,

Cu trăirea-n credința

că-i real tot ce vezi,

Oboseli rătăcite

în trăire resimt,

Bună seara, iubito...

te prevăd, te presimt...

Îndemn de mers

Să mergi pe drum, oriunde te va duce
Să nu te-ntorci chiar de-ai avea motiv,
El sieşi îşi va fi candva răscruce
Şi-atunci se va porni-n definitiv!

Când îşi apare-n cale o cărare,
Nu te-arunca spre ea să o urmezi,
Că poate fi, uşor, înşelătoare
Deschisă doar atât cât poţi să vezi.

Nu-i căuta, grăbind, o scurtătură
Chiar dacă e un drum bătătorit,
Şi dacă nu-i pe-a pasului măsură
Te poţi trezi că-n mlaştini e-nghiţit.

Să mergi mereu, spre mers să ai dorinţă,
Spre locuri noi, spre vremuri şi mai noi,
Că nu îţi ai nicicând îngăduinţă
De-a a-ţi gândi o cale spre-napoi.

De mult prea mult simţi drumul în urcare,
Te lasă lui, oricât ar fi de greu,
Şi lasă-ţi orice semn de întrebare
Ca nu cumva să uiţi de Dumnezeu.

Chiar dacă simţi că mergi în coborâre
Lasă-ţi privirea să se urce-n cer
Şi ţine-te de ea cu hotărâre
Ferindu-te de-al umbrelor mister.

Să mergi, să mergi, cât ziua e-n lumină,
Prin ploi, furtuni, prin arşiţă sau ger,
Ca să te ştii mereu fără de vină
Când peste praguri treci şi urci spre Cer.

Măsura de teamă

Voi, cei de-acum, ce nu aveţi măsură,
Şi nu ne daţi răgaz să mai trăim,
Ne daţi modelul traiului în ură,
Dar vă doriţi mereu să vă iubim...

Tot ce-am avut ne-aţi luat, cu nepăsare,
Chiar şi de-al nopţii vis ne-aţi sărăcit,
Voindu-ne plecaţi în lumea mare
Pentru un trai mai bun şi mai cinstit.

Voi ne-aţi vândut şi glia şi credinţa,
Ca să uităm, de tot, ce neam am fost,
Minciuna şi hoţia vă e ştiinţa,
Prin care căutaţi s-aveți un rost.

Şi am plecat... Plecaţi fiind, ne doare
Că altul ni-i şi cerul şi pământul,
Plânsul şi râsul nu mai au culoare,
Stâlcite sunt, şi-aşa ni-i şi cuvântul.

Durerea a rămas să ne unească,
Trăind sortiţi de false declaraţii,
Ca alţii cu dispreţ să ne privească,
Vânduţi fiind pe multe generaţii.

Ne e durerea rană în conştiinţă,
Că prea ușor la lupta-am renunţat,
Că fraţii ne-am lăsat în umilinţă
Şi mult prea mult de viaţă am uitat.

Ne-am prins în jocul timpului din urmă
În care nu mai ştim ce căutăm,
Strângându-ne ca vitele-ntr-o turmă
Doar ca s-avem o pâine să mâncăm.

Ne dați speranţe, ne doriţi aproape,
Când norii par furtuni a prevesti,
Când valuri mari se poate să vă-ngroape,
Şi vă e teamă că puteţi pieri.

Acasă-n ţară gândul ne mai cheamă,
Sperând a ne întoarce într-o zi,
Sperând că vom trăi, fără de teamă
Ca să putem, în linişte, muri.

Dar orişicât, speranţa, ni-i de mare,
Temeri avem şi vom avea mereu,
Teamă ne e, că voi, la disperare,
O să ni-l vindeţi şi pe Dumnezeu...

Bocet pentru timpul vieții

Spun, de mult, că timpul vieţii moare,
Că doar lui şi-a mai rămas motiv
Şi trăieşte-n marea-nsingurare
Ce-l arată mai mereu pasiv.

Şi-a rămas în urmă, rătăceşte,
Căutând prin arşiţă, ori ploi,
Prea naiv, crezând că regăseşte,
Vadul revenirii printre noi.

Noi fugim, crezând că e mai bine,
Inventând măsuri peste măsuri,
Ca să ştim că totul ne-aparţine,
Prin esenţa marii anverguri.

Timpul vieţii moare şi, pe moarte,
E şi rostul nostru de-a trăi,
Că reperul lui spre mai departe
Nu-i legat de viaţa zi cu zi.

L-am lăsat ca pradă prea uşoară
Fricii de-a trăi ce ne e dat,
Tot voind, cumva, să nu ne doară,
Afundarea noastră în păcat.

Azi se-întâmplă multe, mult prea multe,
Când prea rar sau des şi mult prea des,
Hăituit de tragedii oculte,
Omul n-are cale de ales.

Dar, şi-așa îşi poate-avea dorinţa
De-a-nţelege totul pe deplin,
De a-şi regăsi în el credinţa
Şi a-şi merge drumul prin destin.