Repetare-n rătăcire

Te-ai rătăcit, iubito, încă-odată,
Crezând că faci un pas hotărâtor,
Că timpu-ţi e deja prea mult dator
Şi calea cea mai dreaptă ţi se-arată.

Cauţi, prin fapte, vreme de-ndrăzneală,
Sperând într-un mereu gândit firesc
Dar nu te-ntrebi ce umbre te opresc
De-ajungi tot cu minciuna la-nvoială...

Înţelegându-ţi graba, mult prea mare,
Nu te întreb cât crezi că ai de mers,
Nici unde crezi că totu-i pe invers
Şi viaţa-i doar huzur şi sărbătoare...

Te-arăţi zâmbind crezând că îți e bine,
Crezând că paşii-ţi merg pe drumul drept,
Dar încă-mi spui o vreme să te-aştept
Că-ți este dor de mine şi te tine.

Şi te tot pierzi în vorbe, mult prea multe
Ca explicând să-ţi spui că ai curaj
Să faci real acest banal miraj
Îndestulat cu împăcări oculte.

Simţindu-te că vrei să-ţi dau crezare
Privirile mi-arunc spre nicăieri
Ca să-nţelegi că-i nefiresc să-mi ceri
Să fiu girantul unei stări bizare.

Cauţi iertare unor vorbe spuse,
Ce-n tine, noaptea, le auzi plângând,
Şi-n zorii zilei le găseşti în gând,
Avându-şi dreptul de-a nu-ţi fi supuse.

Te-ai rătăcit, iubito... Rătăcirea
Îţi este plata unor vechi greşeli
Prea mult ascunse... Însă iar te-nşeli,
De nu-ţi accepţi destinul şi menirea...

Auziri de nerostiri

Aud, fără să vreau, cuvinte spuse
De mult mai multe ori, numai în gând,
Cu înţelesuri grabnic presupuse,
Ce dau crezare focului arzând.

Şi le-nțeleg, cu lux de amănunte,
Cu tot întregul lor, pătrunzător,
Cu vrerea ce le e, mereu să-nfrunte
Cam tot ce vrerii li-i distrugător.

Chiar sigur sunt, oricât n-am o dovadă,
Că drumu-i dat de-ndemnul unui pas
Ce-şi cade, mai tot timpul, sieşi pradă,
Când timpului în urmă-i e rămas.

Aud, fără să vreau, ce nu se spune,
Aud cuvântul încă nerostit,
Când încă e o simplă noţiune
În patima gândirii înzidit.

Motiv îmi caut, fără să am teamă,
De-a mă-nvăța să fiu, cumva, pasiv,
Să nu mai vreau să le şi iau în seamă,
Gândind în felul lor ultimativ.

Dar chiar lăsând pe toate la o parte,
Nu pot lasa cuvântul fără sens,
Nu pot să îmi impun a sta departe,
Doar ca să cred că toate-s în consens.

Graba spre treabă

Noi nu mai ştim ce ne mai este viaţa...
Sfidând-ne, ca oameni, prin voinţă,
Ne războim cu propria conştinţă,
Crezând că tot un fel de rouă-i ceaţa.

Trăim după reţete şi tipare
Luând modele laude deşarte,
Venite de aproape ori departe,
Cu gânduri spre lumini înălţătoare.

Facem ce facem, dăm mereu cu piatra,
Şi tâlhărim naivi, la ceas de seară,
Dăm foc la lumânările de ceară,
Uitând că focului i-e dragă vatra.

Ne căutăm cuvintele frumoase
Chiar dacă adevărul ştim că moare,
Esenţa lui tocmai pe noi ne doare,
Că dă fiori cum dă şi frigu-n oase.

Şi judecăm cu propria măsură
Găsindu-ne loviți de nedreptate,
Nevinovaţi, mereu împinşi din spate,
Invidiaţi, priviţi de toți cu ură.

Vorbim, cu mult elan, despre credinţă,
Dar omului nu-i dăm nici o valoare,
Chiar dacă ştim că prea uşor se moare,
Că omul drept se zbate-n suferinţă.

Ne închinăm, în treacăt, la icoane,
Cu semnul unei cruci schimonosite,
Simţind, prin înţelesuri măsluite,
Că toţi, nu însă noi, au numai toane.

Nu vrem să ştim... Suntem mereu în grabă,
Neliniştii îi dăm mereu târcoale,
Ne înrobim plăcerilor carnale,
Şi asta-i tot... Avem, în rest, doar treabă...

Din tăcerea căutării...

În tăcerea-mi nevăzută

caut, caut şi tot caut,

Uneori fără de teamă,

alteori sfios, precaut,

Adevărul unor fapte,

sensul simplului cuvânt,

Taine întru forma vieţii

din Ceruri, de pe Pământ...

Despre îngeri... ştiu, se spune,

ei iubesc... şi doar atât,

Nu fac ei lege iubirii,

cine merită şi cât...

Merg mereu până la capăt,

pentru oameni chiar decad,

Ei îi vor pe om în Ceruri

chiar dacă merg ei în Iad.

Oamenii, pierduţi în patimi,

o trăiesc în mod bizar,

Pun mereu un mare "dacă"

pe-al motivului cântar,

Minţii-i dau puteri divine

şi-i dau dreptul la simţiri

Hotărând, prin avantaje,

felul marilor iubiri.

Mă întreb, trăind tăcerea,

dacă pot gândi altfel?

Dacă, acceptând tiparul,

aş putea simţi la fel?

Dacă viaţa e un calcul

matematic, absolut?

Dacă toate sunt fidele

unui cunoscut trecut?

Eu, privesc spre omul simplu,

care stă în îngenuncheat,

Nu doar când, prin neputinţe,

simte că s-a tulburat,

Cel ce fluturi ţine-n palmă

şi-i lasă liberi, în zbor,

Nevoind a-şi lua păcatul

unui tainic, mic, omor.

Nu fac judecăţi de formă,

nici de sens şi nici de rost,

Chiar de văd că toate-s altfel,

doar puţine-s cum au fost,

Doar mai vreau să am dorinţa

de-a uita să fiu bizar,

De-a nu tot privi pământul

şi-al avea ca avatar.

În tăcerea mea prea multă

multe, ştiu, nu ţi-am mai spus,

Tu însă mă vezi, iubito,

că-mi ridic privirea-n sus...

Din întreaga-mi căutare

cam atât e ce-am găsit...

Multe-mi sunt necunoscute...

dar sunt mult prea obosit...

Riscul de-a tot spune

Am spus, mai spun, și tot mereu voi spune,
Chiar de va fi să fiu numit ţicnit,
Că drumul ni-i pe muchii de cuţit
Dar prea puţin gândim spre fapte bune...

Şi spun că ni-i credinţa de faţadă,
Ne îmbătăm cu vise şi poveşti,
Ne închinăm puterilor cereşti
Sperând, ca ele, ce vrem noi să vadă.

Ne dăm mereu în stambă, în mai toate,
Şi dăm puteri atâtor mincinoşi,
Apoi ne arătăm neputincioşi
Dar tot ne punem singuri beţe-n roate.

Ne vrem respect, ne vrem priviţi cu stimă,
Dar respectăm doar hainele de preţ,
Doar scrisul caligrafic şi citeţ,
Şi vorba ce prea multe nu exprimă.

Spun că n-avem nici minima decenţă
De-a recunoaşte că puţine ştim,
Şi chiar pe noi, în sine, ne minţim,
Vorbind de-o absolută elocvenţă.

Luăm în seamă, fără de-ndoială,
Pe cei ce la mai toate se pricep,
Chiar dacă toate spusele încep
Cu tragerea cuiva la socoteală.

La ochii lumii ne ţintim privirea
Atenţi la toate ce se mişcă-n jur,
Ca nu cumva acuza de sperjur
Să ştim că-nnobilează omenirea.

Am spus, şi spun, şi încă voi tot spune,
Tot ce mi-e dat să văd ori să-nţeleg
Chiar dacă unii-mi zic că nu-s întreg
Când cred că prea puţine fapte-s bune!

Aproape imposibila-nvoială

Cu lumea greu mai cad la învoială
Nu prea mai simt ceva ca bun comun,
Reperele-mi sunt puse la-ndoială
Şi altele, mereu, mi se impun.

Nu mă-nţeleg, de multe ori, pe mine,
Când îmi impun să fiu mai concesiv,
Şi să gândesc că totuşi e mai bine
Să fac tăcerii drum intempestiv.

Departele îl văd tot mai departe,
Şi adevărul spus doar prin ocol,
Sau evocat succint în câte-o carte
Când cei fără control se dau de gol.

Nu îmi găsesc, deloc, chiar vagi motive
De-a fi, cu orice faptă, indulgent,
De-a accepta, minţind, superlative
Ce dau menirii rost adiacent.

Prea vechi idei, de mulţi, de mult uitate,
Le am, le ţin, şi încă mi le-asum,
Chiar şi atunci când mulţi vor să-mi arate
Că prea puţini mai merg pe-acelaşi drum.

Nu pot să-nvăţ a deturna destine,
De-a face orice faptă cum vreau eu,
De-a spune eu ce-i rău şi ce e bine,
Uitând că toţi avem un Dumnezeu...

Înțelegeri și idei...

Când ai ceva de spus nu aştepta,
Doar tu încapi, firesc, în mintea ta,
Dar nu te istovi cu vorba goală,
Ci doar risipei cere-i socoteala...

Părerea spune-o, nu te înfrâna,
Dar n-o impune, nu te încorda,
La rândul tău la alţii ia aminte,
Ca frică să nu-ţi fie de cuvinte!

Răspuns la întrebări, de n-ai, nu da,
Tăcând cu mult mai multe vei afla,
Oricine poate, multe, presupune,
Însă incert e tot ceea ce spune!

Iar de-ai plecat la drum nu căuta
Cale ascunsă ca să-l poţi scurta,
Din mult dorita vrere de grăbire
Te poţi trezi pierdut în rătăcire.

Greşeli de vezi, doreşte-ţi a-nvăţa,
Şi nu le face, nu te încerca,
Iar când ştii multe, nu te mai reţine,
Nu-s de folos ştiute doar de tine.

Păzeşte-te de gând, nu-l asculta
Când simţi că vrea mai mult a te-ntrista,
Că şi durerea poate fi ispită
Când viaţa nu ţi-o vezi ca împlinită.

Fereşte-te, pe om, a-l judeca,
Poţi face chiar şi tu o faptă-a sa,
Dar fapta n-o lăsa ca nevăzută,
De-o înţelegi cu mult mai mult te-ajută.

De ai ceva de spus, nu aştepta,
Părerea spune-o, nu te înfrâna,
Răspuns la întrebări, de n-ai, nu da
Greşeli de vezi, doreşte-ţi a-nvăţa,
Păzeşte-te de gând, nu-l asculta
Fereşte-te, pe om, a-l judeca...