Eşti aşa, departe... Eşti departe...
Paşi enormi ne-ar trebui acum,
Ca, trecând de tot ce ne desparte,
Să îţi ai al regăsirii drum.
Te privesc din marea-ndepărtare,
Ape-nvălurite-s între noi,
Şi te văd luptând cu disperare,
Şi te văd cu sufletu-n nevoi.
Şi-mi dai veşti uitând de amănunte,
Dar mă-ntrebi ce vremuri vor veni,
Că, fugind prin întâmplări mărunte,
Nu mai ştii ce-nseamnă a trăi.
Amintiri, în vise, te întreabă
Despre clipe fără de-nţeles
Care, prea dosite-n mare grabă,
Încă-ţi spun că drumu-i bine-ales.
Te întrebi şi tu, de-i cu putinţă
Să înveţi, altfel, să spui pe "nu",
Când te laşi, cu mare-ngăduinţă
Celor ce te vor să nu fii tu.
Eşti aşa, departe... Eşti departe...
Văd un drum de-aducere-napoi,
Şansa de-a re-ncepe-a vieţii carte,
Într-un miez de noapte, prin noi doi.
Mai apoi, va fi, firesc, să fie,
Altceva, altfel decât trăieşti,
Timp de adevăr, de armonie,
Timp al rostuirii omeneşti.
luni, 2 mai 2016
sâmbătă, 30 aprilie 2016
Prematura fugă
Încă mai văd că fugi în altă lume,
Şi-ţi spui ca e mai bine să fii sus,
Dar n-ai curaj dorinţei să dai nume
Nici să îmi spui ce simţi că ai de spus.
Paşii-i aud când vii să vezi ce semne
Din trecerea-mi, pe drumuri, au rămas,
Şi te întrebi ce vis o să mă-ndemne
Să nu mai stau, în viaţa mea, retras.
Umbra te-arată, stând, în aşteptare,
Constrânsă de tabu-ul unanim,
Visând, în formă pur întâmplătoare,
Firescul ce ni-i dat să-l rostuim.
În visul tău, mereu îmi spui pe nume,
Gestul dorinţei mai mereu îl vrei,
Iar când încalc lumeştile cutume,
În rostul vieţii îi găseşti temei.
Din lumea ta, o ultimă-ndoială
Îţi stă în umbră şi te vrea tăcând,
Şi încă îţi mai cere socoteală
Pentru-ndrăzneala ce răzbate-n gând.
Dar eşti aproape, vii mereu aproape,
Gândul se-arată tot mai hotărât,
Şi-ncearcă de-ncordare să te scape,
Şi de al vieţii plâns posomorât.
Încă mai ştii că fugi în altă lume,
Crezând că doar acolo poţi fi sus,
Deşi de-acolo-n taină vii, anume,
Să mă convingi că-n drepturi m-ai repus.
Aud şi văd, pot multe înţelege,
Şi am răbdare clipa s-o aştept,
Cea-n care viaţa pentru noi alege,
Tot cei mai bun, mai necesar, mai drept.
Şi-atunci vor fi dorinţele supuse
De faptele ce-n grabă vor urzi
Să împlinească gânduri mult nespuse
De câte ori voinţă ne vom fi.
Şi-ţi spui ca e mai bine să fii sus,
Dar n-ai curaj dorinţei să dai nume
Nici să îmi spui ce simţi că ai de spus.
Paşii-i aud când vii să vezi ce semne
Din trecerea-mi, pe drumuri, au rămas,
Şi te întrebi ce vis o să mă-ndemne
Să nu mai stau, în viaţa mea, retras.
Umbra te-arată, stând, în aşteptare,
Constrânsă de tabu-ul unanim,
Visând, în formă pur întâmplătoare,
Firescul ce ni-i dat să-l rostuim.
În visul tău, mereu îmi spui pe nume,
Gestul dorinţei mai mereu îl vrei,
Iar când încalc lumeştile cutume,
În rostul vieţii îi găseşti temei.
Din lumea ta, o ultimă-ndoială
Îţi stă în umbră şi te vrea tăcând,
Şi încă îţi mai cere socoteală
Pentru-ndrăzneala ce răzbate-n gând.
Dar eşti aproape, vii mereu aproape,
Gândul se-arată tot mai hotărât,
Şi-ncearcă de-ncordare să te scape,
Şi de al vieţii plâns posomorât.
Încă mai ştii că fugi în altă lume,
Crezând că doar acolo poţi fi sus,
Deşi de-acolo-n taină vii, anume,
Să mă convingi că-n drepturi m-ai repus.
Aud şi văd, pot multe înţelege,
Şi am răbdare clipa s-o aştept,
Cea-n care viaţa pentru noi alege,
Tot cei mai bun, mai necesar, mai drept.
Şi-atunci vor fi dorinţele supuse
De faptele ce-n grabă vor urzi
Să împlinească gânduri mult nespuse
De câte ori voinţă ne vom fi.
marți, 23 februarie 2016
Măsura ca timp
Timpul lumii noastre e măsura
Gândului cu rost făptuitor,
Modelat de noi şi-ncărcătura
A mai tot ce nu-i folositor.
I s-a dat un sens şi o menire
De a ţine vieţii socoteli,
Când, din mult prea multă amăgire,
Ea e doar un şir de îndoieli.
Şi s-a spus că timpul e o lege
Totodată şi judecător,
Care altă cale nu alege
Şi condamnă nepărtinitor...
Omul, mai mereu fără credinţă,
Cu destinul când nu s-a-mpăcat,
L-a găsit a fi cu rea-voinţă
Dar mereu pe el a pariat.
Pierderea, de-a luat-o cumva-n seamă,
A privit-o numărând pe ceas,
Ca să uite mult mai marea teamă
De-a se şti în urma lui rămas.
Din orgoliu mare, din mândrie,
Căutând absurdului motiv,
S-a trezit cuprins de isterie
Preferând consensul relativ.
Astfel omul spune că trăieşte
Ani ce sunt un atribut banal,
Hotărând că timpul defineşte
Viaţa, tuturor, în mod real.
Refuzând contrare argumente
Ce-i arată drumu-i prea greşit,
Pune-n loc iluzii pertinente,
Ca să-şi aibă moartea just sfârşit.
Gândului cu rost făptuitor,
Modelat de noi şi-ncărcătura
A mai tot ce nu-i folositor.
I s-a dat un sens şi o menire
De a ţine vieţii socoteli,
Când, din mult prea multă amăgire,
Ea e doar un şir de îndoieli.
Şi s-a spus că timpul e o lege
Totodată şi judecător,
Care altă cale nu alege
Şi condamnă nepărtinitor...
Omul, mai mereu fără credinţă,
Cu destinul când nu s-a-mpăcat,
L-a găsit a fi cu rea-voinţă
Dar mereu pe el a pariat.
Pierderea, de-a luat-o cumva-n seamă,
A privit-o numărând pe ceas,
Ca să uite mult mai marea teamă
De-a se şti în urma lui rămas.
Din orgoliu mare, din mândrie,
Căutând absurdului motiv,
S-a trezit cuprins de isterie
Preferând consensul relativ.
Astfel omul spune că trăieşte
Ani ce sunt un atribut banal,
Hotărând că timpul defineşte
Viaţa, tuturor, în mod real.
Refuzând contrare argumente
Ce-i arată drumu-i prea greşit,
Pune-n loc iluzii pertinente,
Ca să-şi aibă moartea just sfârşit.
miercuri, 17 februarie 2016
Complicații denominate
Priveam la tine azi... N-aveam ce zice...
Vedeam ceva, departe,-n viitor,
Realităţi ce fi-vor să complice
Firescul unui drum împlinitor...
Tu crezi în viaţă, parte eşti din viaţă,
Şi nu-ţi ai gând de-a te împotrivi,
Că, în lumina copcilor de gheaţă,
Raze de soare cauţi a privi.
Dar nori-s peste tot, ca mărginire
Adăugând trăirii fals contur,
Denominând a tainei rostuire
Ca şi amprentă-a clarului obscur.
Chiar când vei face paşi spre înainte
Se vor ivi furtuni de peste tot
Învolburând cuvintele în minte,
Evolutive-n forme de complot.
Şi cerul, într-a umbrelor scânteie,
Devoalând puţin-firescul clar,
Va releva destinul de femeie
Redus mereu la simplul singular.
Ceea ce-i scris, e scris şi nu se schimbă,
Că adevărul nu e schimbător,
Şi înţelesul lui, în orice limbă,
E rupt de conjunctură şi decor.
Priveam la tine azi... N-aveam cuvinte,
Din viitor priveam prin amintiri,
Ştiam că ai o viaţă înainte
Dar prea puţin bogată în trăiri...
Vedeam ceva, departe,-n viitor,
Realităţi ce fi-vor să complice
Firescul unui drum împlinitor...
Tu crezi în viaţă, parte eşti din viaţă,
Şi nu-ţi ai gând de-a te împotrivi,
Că, în lumina copcilor de gheaţă,
Raze de soare cauţi a privi.
Dar nori-s peste tot, ca mărginire
Adăugând trăirii fals contur,
Denominând a tainei rostuire
Ca şi amprentă-a clarului obscur.
Chiar când vei face paşi spre înainte
Se vor ivi furtuni de peste tot
Învolburând cuvintele în minte,
Evolutive-n forme de complot.
Şi cerul, într-a umbrelor scânteie,
Devoalând puţin-firescul clar,
Va releva destinul de femeie
Redus mereu la simplul singular.
Ceea ce-i scris, e scris şi nu se schimbă,
Că adevărul nu e schimbător,
Şi înţelesul lui, în orice limbă,
E rupt de conjunctură şi decor.
Priveam la tine azi... N-aveam cuvinte,
Din viitor priveam prin amintiri,
Ştiam că ai o viaţă înainte
Dar prea puţin bogată în trăiri...
marți, 16 februarie 2016
Remodelarea prin efect
Tăceri prea multe ştiu c-am adunat,
Luptând cu mine şi cu viața mea,
M-am tot lovit de-"a vrea" şi "a putea",
Şi de trăiri, cumva, am cam uitat.
Am dat cu zarul... n-am voit un număr,
Ci doar să văd de ştie ce-mi arată,
De-ncepe-a povesti... "a fost odată",
Sau, în dispreţ, priveşte peste umăr...
De multe ori am căutat un drum,
Bătătorind cărări întortocheate
Şi-n deznădejde mi-am făcut păcate
De care mi-amintesc de-abia acum.
Nu am uitat că datu-mi să vorbesc
E parte din întregul ce mi-i firea,
Dar nici că-mi sunt dator cu amintirea
Tristeţilor ce nu mă ocolesc.
Şi astfel, negăsindu-mi clar motiv,
De-a obosi cuvintele degeaba,
Am învăţat să ştiu cum stau cu treaba,
Pledând pentru consensul sugestiv.
Multe cuvinte prea puţine spun,
Dacă în suflet nu-i decât durere...
Vorba reduce simţul la tăcere,
Şi-apoi letargic, trece în imun.
Tocmai de-aceea, fiindu-mi eu subiect,
Şi neavând îndemn spre măsluire,
Mă las a fi ştiut ca amintire,
Remodelat de-al timpului efect.
Luptând cu mine şi cu viața mea,
M-am tot lovit de-"a vrea" şi "a putea",
Şi de trăiri, cumva, am cam uitat.
Am dat cu zarul... n-am voit un număr,
Ci doar să văd de ştie ce-mi arată,
De-ncepe-a povesti... "a fost odată",
Sau, în dispreţ, priveşte peste umăr...
De multe ori am căutat un drum,
Bătătorind cărări întortocheate
Şi-n deznădejde mi-am făcut păcate
De care mi-amintesc de-abia acum.
Nu am uitat că datu-mi să vorbesc
E parte din întregul ce mi-i firea,
Dar nici că-mi sunt dator cu amintirea
Tristeţilor ce nu mă ocolesc.
Şi astfel, negăsindu-mi clar motiv,
De-a obosi cuvintele degeaba,
Am învăţat să ştiu cum stau cu treaba,
Pledând pentru consensul sugestiv.
Multe cuvinte prea puţine spun,
Dacă în suflet nu-i decât durere...
Vorba reduce simţul la tăcere,
Şi-apoi letargic, trece în imun.
Tocmai de-aceea, fiindu-mi eu subiect,
Şi neavând îndemn spre măsluire,
Mă las a fi ştiut ca amintire,
Remodelat de-al timpului efect.
luni, 15 februarie 2016
Vestire și prevestire
Iubindu-te, ţi-am spus, de multă vreme,
Ce drum se vede, clar, în viaţa ta,
Ce mari ispite nu vor pregeta
Spre pierderi de-nţelesuri să te cheme.
Dorindu-te pe drum de împlinire,
Firesc, ţi-ai spus că nu va fi aşa,
Că vei putea-n destin ceva schimba,
Prin stăruinţă spre desăvârşire.
Prin fapte mici şi întâmplări concrete
Abstractul în esenţe se-ascundea,
Şi-n taină ocolişuri căuta
Finalitatea fără de regrete.
Şi, cum ţi-am spus, simţind a vieţii carte,
Căzând, din deznădejde vei urca,
Dacă vei vrea a nu te înşela,
Spre lumea-n care viaţa-i fără moarte.
Dar încă ai de praguri a mai trece,
De-a nu privi în urmă a-nvăţa,
De-a nu greşi voind a răzbuna
Pe cei ce fac beţii cu apă rece.
Mai ierţi o dată, doar încă o dată,
Crezând că vremuri se vor schimba,
Dar întâmplarea tot va aşeza
Drumul pe calea lui, necenzurată.
În mod firesc, ca-n vorba ce-a fost zisă,
De care n-ai prea vrut a asculta,
Când toate-acestea se vor întâmpla,
Lăsa-vei poarta vieţii larg deschisă.
Iubindu-te, mai multe îţi voi spune,
Când nopţile prin fapte vom scurta...
Şi pierderea de timp ţi-o vei ierta,
Mergându-ţi drumul cu înţelepciune!
Ce drum se vede, clar, în viaţa ta,
Ce mari ispite nu vor pregeta
Spre pierderi de-nţelesuri să te cheme.
Dorindu-te pe drum de împlinire,
Firesc, ţi-ai spus că nu va fi aşa,
Că vei putea-n destin ceva schimba,
Prin stăruinţă spre desăvârşire.
Prin fapte mici şi întâmplări concrete
Abstractul în esenţe se-ascundea,
Şi-n taină ocolişuri căuta
Finalitatea fără de regrete.
Şi, cum ţi-am spus, simţind a vieţii carte,
Căzând, din deznădejde vei urca,
Dacă vei vrea a nu te înşela,
Spre lumea-n care viaţa-i fără moarte.
Dar încă ai de praguri a mai trece,
De-a nu privi în urmă a-nvăţa,
De-a nu greşi voind a răzbuna
Pe cei ce fac beţii cu apă rece.
Mai ierţi o dată, doar încă o dată,
Crezând că vremuri se vor schimba,
Dar întâmplarea tot va aşeza
Drumul pe calea lui, necenzurată.
În mod firesc, ca-n vorba ce-a fost zisă,
De care n-ai prea vrut a asculta,
Când toate-acestea se vor întâmpla,
Lăsa-vei poarta vieţii larg deschisă.
Iubindu-te, mai multe îţi voi spune,
Când nopţile prin fapte vom scurta...
Şi pierderea de timp ţi-o vei ierta,
Mergându-ţi drumul cu înţelepciune!
duminică, 14 februarie 2016
Ploia, simplul motiv
A mai trecut o zi... Se lasă seara,
Până şi stâlpul porţii-i supărat,
Stând toată ziua-n ploaie, nemişcat,
Nimic nu vrea... Vrea doar să vină vara...
Nici el, nici noaptea nu se prea împacă,
Să vadă că, de-o vreme, nu mai eşti,
Nici doar s-aștepte de la alţii veşti,
Uzând mereu de "poate" şi de "dacă".
Pe dealuri iarba nouă tot ezită
Să se aştearnă drumului covor,
De paşii tăi şi ei îi este dor,
Riscând să se usuce ne-nverzită.
Şi apa stă, şi seacă în izvoare,
Sau caută un drum pe sub pământ,
Dându-mi speranţa unui simţământ
Înnobilat de-o lacrimă de soare.
Gându-mi aleargă peste munţi şi ape,
N-am cum, prin vrere, pasul să-i opresc,
Văd stelele lumina că-şi grăbesc,
Şi-ți cer şi eu venirea-ţi mai aproape.
Şi-ţi spun că-i vremea să te-ntorci acasă,
Că-n lipsa ta aproape toate mor,
Uitând, în timp, care e rostul lor,
De-atâta aşteptare ce le-apasă.
A mai trecut o zi... Şi încă plouă,
Şi noaptea cade... Cerul nopţii-i trist,
Doar timpul se păstrează optimist
Văzând în ploi a dimineţii rouă...
Până şi stâlpul porţii-i supărat,
Stând toată ziua-n ploaie, nemişcat,
Nimic nu vrea... Vrea doar să vină vara...
Nici el, nici noaptea nu se prea împacă,
Să vadă că, de-o vreme, nu mai eşti,
Nici doar s-aștepte de la alţii veşti,
Uzând mereu de "poate" şi de "dacă".
Pe dealuri iarba nouă tot ezită
Să se aştearnă drumului covor,
De paşii tăi şi ei îi este dor,
Riscând să se usuce ne-nverzită.
Şi apa stă, şi seacă în izvoare,
Sau caută un drum pe sub pământ,
Dându-mi speranţa unui simţământ
Înnobilat de-o lacrimă de soare.
Gându-mi aleargă peste munţi şi ape,
N-am cum, prin vrere, pasul să-i opresc,
Văd stelele lumina că-şi grăbesc,
Şi-ți cer şi eu venirea-ţi mai aproape.
Şi-ţi spun că-i vremea să te-ntorci acasă,
Că-n lipsa ta aproape toate mor,
Uitând, în timp, care e rostul lor,
De-atâta aşteptare ce le-apasă.
A mai trecut o zi... Şi încă plouă,
Şi noaptea cade... Cerul nopţii-i trist,
Doar timpul se păstrează optimist
Văzând în ploi a dimineţii rouă...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
